Vulturul
Era primăvară şi un om , stăbătând pădurea, a găsit un pui de vultur, căzut din cuib, l-a adus acasă şi l-a pus în curte, unde acesta a învăţat repede să ciugulească mâncarea găinilor şi să se poarte ca ele.
Într-o zi un naturalist, în trecere pe acolo, a întrebat pe gospodar: –Cum un vultur, regele păsărilor, a ajuns să trăiască printre găini? –Fiindcă l-am hrănit cu mâncarea găinilor şi l-am învăţat să se poarte şi să fie o găină, deci nu mai este vultur. –Totuşi, a insistat naturalistul, are inima şi aripile unui vultur şi poate, desigur, învăţa să zboare!
După ce s-au sfătuit multă vreme, cei doi au hotărât să vadă, dacă acest lucru ar fi cu putinţă. Naturalistul a luat cu delicateţe vulturul în braţe şi a spus: –Tu aparţii cerului, nu pământului. Deschide-ţi, aripile şi zboară!
Dar vulturul părea nesigur. Nu ştia bine cine era şi văzând găinile, care ciuguleau prin curte s-a întors degrabă la ele. Fără să se descurajeze, deloc, naturalistul s-a întors a doua zi, a luat vulturul, l-a urcat pe acoperişul casei şi i-a spus: –Tu eşti vultur, deschide-ţi aripile şi zboară!
Dar tânărului vultur îi era frică de această noutate şi s-a întors înapoi, să ciugulească alături de găini.
A treia zi, naturalistul s-a sculat devreme, a luat vulturul şi l-a dus pe vârful unui deal înalt. Acolo a ridicat în sus, cât îi permiteau braţele, pe regele păsărilor şi i-a spus cu dragoste şi încredere: –Eşti un vultur, aparţii cerului şi pământului, deschide-ţi aripile şi zboară!
Vulturul a privit în jur, s-a uitat spre vale, la curtea cu găini, apoi spre cerul azuriu. Dar nu şi- a luat zborul încă. Atunci naturalistul s-a urcat mai sus, pe o stâncă şi l-a întins către soare. Vulturul a început să tremure. Încet, încet şi-a deschis aripile. În sfârşit, cu un strigăt de triumf, şi-a luat zborul spre cer.
S-ar putea ca vulturul să-şi amintească şi acum de găini, s-ar putea ca, din când în când, să viziteze poiata, dar după cât se ştie nu s-a mai întors niciodată să trăiască ca o găină.
publicat la rugamintea unui prieten
miercuri, 5 decembrie 2007
marți, 27 noiembrie 2007
alte pagini de jurnal
MOTTO- “Omul se află exact în locul unde se află suferinţă şi fericire, adică între plante şi zei. Căci pentru Dumnezeu cuvântul fericire este la fel de inutil ca şi pentru plante”
Octavian Paller
***
noiembrie 2007
pagini de jurnal
Despre gindurile mele…
Sunt clipe în care trăim cu atâta intensitate experienţele pe care viaţa ni le oferã generoasã, incât explodãm de plinãtate, uneori dureroasã, alteori dulce, dar triumfãtoare ne împinge spre un drum din care câştigãm un foc nou, o speranţã nouã, un alt vis ori rãmânem luciditaţi relative. O problemã fundamentala pe care omul o trateaza de secole este însăşi viaţa pe care o traieşte. Străduindu-se să o înţeleagă şi, în primul rând, să se înţeleagă pe sine, caută raportul său cu lumea, legăturile dintre el şi univers, încercand să-şi afle locul. Este o luptă tulburătoare pe care o purtăm cu noi înşine, cu oamenii de lângă noi, cu tot ceea ce ne înconjoară, numai pentru a descoperi cine suntem, de ce viaţa ne oferă urcuşuri şi coborâşuri, de ce iubim sau suferim sau, pur şi simplu, de ce într-o rutină blestemată existăm nefiind. Dornici de a ne stăpânii personalitatea, de a sti cum să reactionăm înaintea necunoscutului, înaintea oamenilor, fiecare dintre noi se străduieşte să capete în timp un adevăr despre el şi lume. Nu ştim niciodata daca ajungem la adevar sau rămânem doar cu o vaga perceptie a acestuia însă, ca trăsătură principală a ceea ce viaţa ne oferă spre cunoaştere, fiecare ajunge mai devreme sau mai târziu la un soi de revelaţie sau, dacă nu la un soi de revelaţie, măcar la o cunoaştere mai adâncă a întregului.
Odată cu trecerea timpului, experienţele ne conturează viziunea personală asupra vieţii, ne modelează clădindu-ne o atitudine faţa de aceasta, îndemnându-ne spiritul spre încercarea de a se acomoda în lumea exterioară. Dificultatea cu care ne confruntăm in realizarea acestei dorinţe, uneori ne determina să renunţăm la încercarea de a ne unii spiritul cu lumea. Marginalizându-ne, într-un fel, conştiinţa asupra posibilităţii reale de împlinire a acestui ideal. Trecând printr-un şir de trăiri emoţionale care mi-au purtat conştiinţa şi sufletul într-o furtunoasă aventură, am găsit că fiecare trăire a fost, deşi o mare suferinţă şi disperare pe moment, o eliberare extraordinară care m-a împins să gândesc, într-un final, că oricâte prăbuşiri ar cunoaşte omul în viaţă, triumful se naşte mai cutremurător şi plin de vrajă, dăruindu-ţi însăşi viaţa ca miracol şi împlinire. Astfel s-au născut aceste ginduri ale căror idei se vor scurge în febra unor contadicţii şi soiuri de revelaţii care, nu ştiu dacă vă pot ajuta cu ceva însă, poate, vă vor deschide sufletul şi vă vor alunga tristeţile pentru că, viaţa este superbă.
Un soi de curaj
A părăsi iubirea pentru a te feri de moarte. O moarte a sufletului care îşi pierde vigoarea şi esenţa dăruind fără încetare sentimente într-un loc pustiu care, cu timpul, ar fi acaparat şi spiritul tău transformându-l într-un gol amar. Asemeni oricărei plinătăţi, cantitatea emoţională care există, în clipa în care nu se revarsă înapoi dintr-o sursă anume, se pierde, se stinge şi moare, ori se transformă în suferinţă şi disperare.
Nici o fiinţă nu poate dărui în permanenţă fără a i se returna o mică parte, oricâtă generozitate s-ar afla în acea persoană, oricât de devotată şi plină de exuberanţă emoţională ar fi, această mărinimie exagerată îi ucide sufletul. Pentru a putea supravietui fără să-ţi risipeşti întreaga trăire emoţională, nu ai dreptul faţă de tine însuţi ca om, să te ruinezi clădind frumuseţea ta interioară într-o persoană capabilă doar să extragă din sufletul tău, fara să reverse ceea ce “fură”. Orice relaţie, orice mare iubire şi orice foc care leagă doi oameni nu poate să se menţină dacă porneşte doar din partea unuia dintre parteneri, adevărata dragoste nu are nici o legătură cu sacrificiul de sine, cu martiriul sentimental. Adevărata dragoste se bazează pe reciprocitate, atunci te înalţă, nu te omoară şi nici nu te osândeşte chinului mut al disperării.
Există oameni care sunt incapabili să viseze sau să-şi trăiască propriul vis şi, atunci, trăiesc în visele altora însuşindu-şi expresivitatea acestora, secătuindu-i de intensităţi din nevoia de a se umple pe ei înşişi. Crează o iluzie despre sine şi pentru a se convinge de autenticitatea ei influenţează iubirea persoanei de lângă ei in asemenea masură incât comportamentul acesteia să se modeleze perfect pe dorinţele lor, distrugând temperamental şi comportamental Eu-l persoanei care-i iubeşte. Încercând ca prin transformarea omului de lângă ei să-şi poată menţine lumea în picioare şi credinţele care, de fapt, sunt foarte firave şi nesigure. Astfel că, recurg la cele mai patetice şi jalnice şantaje sentimentale, la cele mai groteşti atacuri fizice si manipulări psihice, întemniţând personalitatea partenerului sub o perdea de neştiinţă, convingându-l de inferioritatea lui şi de faptul că fără prezenţa lor nu ar însemna nimic pentru lume. Sentiment şi teamă care se află de fapt în sinea celui care determină maltratarea interioară a partenerului. Folosindu-se de toate slăbiciunile pe care le cunoaşte şi pe care le-a născut cu bună ştiinţă în acesta, îşi constuieşte pe suferinţa partenerului un templu în care să fie idolatrizat şi admirat datorită fricii că în lumea reală nu se poate integra şi că altă persoană nu l-ar accepta aşa cum este. Ca să iubeşti fără a fi iubit nu este inimaginabil, de neacceptat, dar ca să te laşi ucis pentru ca altul să se considere plin în simţire, să-şi anuleze din propria conştiinţă teroriile, este dramatic pentru propriul tău suflet. Resemnarea spiritului este tragică, însă uciderea sufletului este îngrozitoare pentru că fără acesta, tu ca fiinţă te-ai rătăcit, iar când sufletul moare e cumplit de dureros, deoarece lumea nu ţi-l va clădi niciodata la loc. Vei fi străin de univers, de tine insuţi, vei fi mort. Oricâte dureri şi nelinişti se pot simţii în clipa în care renunţi la iubirea în care speri şi crezi, este mult mai bine, eşti mult mai în siguranţă părăsind pe altul decât pe tine însuţi. Este mai firesc să suferi nebuneşte din neâmplinirea unui vis, decât să-ţi pierzi până şi suferinţa. Nu există suferinţă veşnică, întotdeauna lumea se schimbă şi sufletul este capabil să-şi refacă forţele şi să plece la luptă. Paler spunea tulburător de profund că “întotdeauna mai rămâne o cale, întotdeauna mai rămâne ceva de iubit.” Ceea ce vine să confirme că niciodată nu poţi să spui că viaţa ta s-a terminat, s-a finit în urma unor sentimente dureroase, în urma unor disperări cumplite. Poate, tocmai în clipa aceea, când disperarea şi suferinţa îţi erodau până şi ultima fărămă de sentiment, de suflet, ai renăscut. Ai ars până la rădăcină pentru ca mugurii să crească spre soare, spre lumina care ai uitat că există pentru tine, spre răsăritul care izbucneşte pentru tine şi apusul care coboară lumea pentru tine. Atâta timp cât ştii să lupţi poţi să dobândeşti de la viaţă tot ceea ce-ţi doreşti, important este să fii conştient de faptul că până şi suferinţa e realativa. Când te simţi mereu vinovat în iubire şi niciodată indeajuns de bun pentru celălalt, este timpul să pleci, să inţelegi că locul tău nu se afla acolo şi oricât ai încerca să schimbi lucrurile, tu niciodata nu vei fi fericit.
Individul aflat mereu în poziţia de receptor cu pretenţii care nu dăruieşte nimic către sursă, este un gol imens care se hrăneşte din alţii neputându-şi umple pustiul sufletului. O astfel de persoană se consideră multumită sufleteşte, căci împlinită nu se va simţii niciodată, în momentul în care se află alături de o persoană incărcată de substanţă şi care să poată consacra în golul ce se află în sufletul vecin, o trăire autentică pe care acesta să o considere ca fiind personală. Cu cât individul care captează energia celui de lângă el simte că forţa acestuia slăbeşte, expansiunea se diminuează, devine nemulţumit şi caută o nouă energie din care să se alimenteze, pe care să o subjuge.
Cel care pierde forţa lângă un asemenea om, nu este de fapt cel care pierde în esenţă, energia este regeneratoare în suflet, pe când omul lipsit de energie proprie, cerşetor al visului altor fiinţe, acesta poate fi considerat cu adevarat un om irosit. Acest om se va afla intr-o continuă căutare, într-o permanentă agitaţie neliniştită, fiind victima propriei instabilităţi şi nesiguranţe. Asemenea lui Don Juan a cărui dragoste nu este decât o latură efemeră va trăi in virtutea unor necesităţi care-i asigură doar un plin de energie provizorie. Ca şi Don Juan care cucereşte pentru ca în final să renunţe la cuceririle sale, intrat în mecanismul necruţător al tragediei, rolurile sentimentelor se schimbă având în vedere faptul că eu sint genul de om care doreşte să fie iubit de toată lumea insă nu voi fi iubit de nimeni şi nici nu voi putea iubi vreodat, aşadar tragedia este aceeaşi. Fericirea provizorie nu poartă în ea decât gustul morţii, otrava neputinţei şi singurătatea.
Sufletul care nu este caracterizat de esenţe adânci nu are inrădăcinări puternice, modelându-se în funcţie de interese şi opţiuni. Înclinând spre o tragedie sentimentală izbucnită tocmai din neputinţa de a păstra. Totodată, nu are capacitatea să înţeleagă adevărata valoare a sentimentelor, adevăratul foc care arde în ele însufleţind omul. Trăirile din adâncimi inexprimabile nu-mi vor fi niciodată cunoscute datorită superficialităţii care ma caracterizează. Astfel că, nu există o nenorocire mai mare decât aceea a omului incapabil de simţiri autentice, care se hrăneşte la suprafaţă cu firmiturile pe care le prinde din zbor când unii oameni le aruncă în afară prin exprimări, niciodată de intensitatea celor din adâncuri.
Aşa că, în cazul unei experienţe în care dăruim sufletul unui om care nu ştie ce să facă cu el, suferinţa nu se naşte din dragoste pierdută, ci din dragoste înşelată de vis şi speranţă.
Deşi sufletul îşi are raţiunile lui, uneori din prea multă nevoie de exprimare, pierde puterea de a discerne ce se întâmplă în jurul său şi te poţi trezi din vis mult prea târziu, când nu mai rămâne nimic din tine. Iubirea este jocul dintre suflet şi raţiune, nu este niciodata raţiune pură, iar în omul a cărui latură erotică şi sensibilă este dezvoltată mai mult, sufletul înclină mai puternic spre satisfacerea nevoilor apetente. Lucru care, bineânţeles, provoacă uneori deziluzia că necesităţile nu pot fi satisfăcute în totalitate din cauza incapacităţii lumii exterioare. Legătura cu lumea exterioară este indispensabilă căci, toate aceste dorinţe apetente ale sufletului nu pot fi împlinite decât printr-un acord între suflet şi lume. Acţiunea reciprocă este inevitabilă, iar contactul dintre suflet şi lume este prin natura sa necesar, oricâte prăbuşiri ar cunoaşte individul a cărui suflet cere lumea si totodată fuge de ea. Nimic nu se poate realiza în singuratate şi, astfel, nu există nici o cale de întoarcere definitivă, omul neputând rupe contactul cu lumea oricât si-ar dori să se ascundă în umbra ei.
Aşadar, până când nu eşti furat din tine însuţi, până când nu consideri că ceea ce trăieşti îţi provoacă suferinţă, trăieşte fără o raţiune, pur şi simplu, simte şi atât.
Un soi de curaj poate fi acela când ştii să renunţi şi să accepţi neimplinirea, dar intotdeauna sa o iei de la capăt şi niciodată să nu spui “ajunge”. Eşti golit sufleteşte? Eşti străin de tot ceea ce odata te făcea sa râzi? Ai impresia că Paradisul e acelaşi lucru cu Infernul, iar fericirea e o extensie a suferinţei? Suferinţă care ne înşeală făţarnică şi mincinoasă pentru că, se întâmplă ca o clipă de nefericire să se transforme în ceva plăcut dupa care să tânjim într-un infinit de suferinţe fără să ne mai permitem să spunem că nu am fost fericiţi niciodată. Intrăm în această luptă fără să ne amintim că, pe poarta Infernului lui Dante scrie: “Lasciate ogni speranza, voi ch`entrate”. Atâta timp cât mai găseşti în tine puterea de a spera şi de a iubi eşti în Paradis, şi-atunci de ce să ne împietrim inima consimţind o sinucidere prostească ale cărei temeiuri n-ar fi decât disperarea că ajungem să dispreţuim Paradisul? Uşurinţa cu care ne îndepărtăm de căile implinirii noastre ne face vinovaţi de toate suferinţele pe care le îndurăm încăpaţânaţi să nu recunoaştem că încercăm să ne consolăm cu nefericirea pentru că nu suntem îndeajuns de puternici să devenim din “oameni care există, oameni care ard”.
Acolo unde nu mai există speranţă nu mai există nimic şi, oricâte valuri ar săruta tărmurile sufletului meu, n-aş putea decât să regret c-am transformat speranţa în inutilitate. Când omul a uitat să spere, a uitat că e om. Aşa cum, când omul uită să iubească, uită că e viu.
Privind cãtre oameni
*
Timpul se joacă cu oamenii, ne condiţionează atât de mult iar, raţiunea noastră este uneori atât de îmbâcsită şi sufletul atât de rătăcit, încât ne pierdem în timp, ne sacrificăm lui pe indelete ca într-o sinucidere lentă dar sigură. Oamenii sunt depresivi, închişi, dar cum să nu fie astfel când văd în jurul lor atâta neputinţă? Există, dar nu sunt.
Sunt asemeni legumelor care îşi aşteaptă anotimpul rodnic, dramatic fiind că mulţi gândesc şi ştiu că anotimpul se lasă aşteptat deoarece ei au căzut şi, neputându-se ridica aşteaptă în nemişcare. Iar cum oamenii nu sunt doar nişte legume, ştiu că fără acţiune nu dobândesc nimic, nici măcar puterea de a se ridica din nou. Oamenii sunt curajoşi, luptători aprigi care gândesc în nebunia pasiunii lor că vor reuşi într-o clipă să descopere lumea, dar timpul îi face victimele propriului curaj. Victime pentru că au aşteptat mai mult de la lume, iar unii oameni i-au zdruncinat atât de puternic încât s-au trezit conştienţi de faptul că nu pot să dărâme munţii peste noapte şi nici nu pot avea certitudinea că o vor putea face vreodată. Si, deşi multe dezamăgiri se izbesc de conştiinţa unui om, acesta cunoaşte faptul că oricat s-ar strădui să reuşească de unul singur, nu va reuşi fără oamenii din jur. Aceştia sunt ca un punct de sprijin, indiferent de curajul descoperit în tine, te opreşti în final în oameni, iar aceştia pot să-ţi fie sprijin sau panta decăderii.
Mulţi dintre noi am vrea să rămânem singuri, considerând că oamenii din jur ne opresc din avântul nostru spre nemărginire dar, mai apoi, realizăm că ne aşteaptă o eternitate de singurătate şi că acum, rătăcitori prin sufletul lumii avem nevoie de oameni. Uneori este descurajant să-ţi vezi şi ultima speranţă distrusă, înlocuită de un nou chin, e cutremurător pentru un curajos să nu-şi găsească puterea, să se simtă biciuit din toate direcţiile, chiar dacă totul este o fantasmă dramatică a propriei lui conştiinţe. Dureros este să poţi fii fericit şi să nu mai ai puterea să fii, transformând totul într-o tragedie, chiar şi tragedia faptului ca eşti iubit şi iubeşti.
Acesta este adevăratul declin al omului curajos şi puternic, din amărăciune să se poticnească într-o neputinţă conceptuală.
*
Oamenii încearcă să-şi umple golul din viaţă visând, trăind pur şi simplu într-o realitate imaginară, creată special pentru sentimentele care nu pot fi împlinite. Pasionali, rămân tributari ai aceluiaşi vis de iubire, fugind dintr-un loc în altul sperând ca din toate colţurile în care ajung să culeagă acea nebunie de trăire fabuloasă care îi umple de emoţie şi extaz. Uneori, avem senzaţia că cerem prea mult faţă de posibilitatea lumii de a dărui, de a simţi, şi, deşi acest aspect ne determină pe unii dintre noi să ne simţim superiori, adevărul este că această situaţie ne răneşte subjugându-ne unei inferiorităţi de a fi. Pentru că atunci când simţi mai mult decât o lume, neputând să-ţi trăieşti pe deplin întreaga frumuseţe şi bogăţie interioară, devii un inferior al propriei conştiinţe, balansat între “a vrea” şi “a putea”. Astfel că, lumea în felul ei ne mijloceşte, provocându-ne declinul, tragedia neimplinirii spirituale, împlinire pe care eu o găsesc a fi singură virtute valabilă a existenţei omului şi care, prin însăşi profunzimea ei dă naştere altor virtuţi. Totuşi, dacă stai şi priveşti lumea ca universalitate, afli că în ansamblul ei, este singura care în profundă legătură cu sufletul ne poate ajuta la împlinirea spirituală şi, tot ceea ce ne mijloceşte sunt doar anumite amănunte pe care societatea le-a clădit în lume.
Contrazicând orice latură a idealismului care mă caracterizează şi înlăturând din mine orice urmă a pasiunii, deşi aş putea trăi în această lume fără a încerca să-mi umplu golurile din existenţă, m-aş dezintegra asemeni oricărei mortăciuni ce nu-şi mai are rostul pe lume. Aşa că, nu pot decât să-mi ridic conştiinţa deasupra durerilor, încercând să trăiesc conform cu putinţa generală iar, dacă cumva, din întâmplare, voi mai găsi în mine pasiune tumultoasă, am datoria să o înlătur fără sensibilitate şi remuşcare. Nu am dreptul să simt o asemenea frumuseţe într-o lume care se opune sentimentelor măreţe, însângerându-le spre dispariţie cu cele mai jalnice şi banale răutăţi tipic omeneşti. Cu greu am înţeles că, trăirea interioară pe care o simţi alături de alţii într-o descătuşare naiva, ori îţi este furată din invidie ori, îţi este distrusă din egoism. Si ce mai rămâne de făcut este să te refugiezi, separat de toate cele exterioare, şi să-ţi arzi pasiunea în tine însuţi fără să dai de veste nimănui de visul ce-l trăieşti până la lacrimi de unul singur.
Oamenii nu înţeleg şi de aceea se ajunge la o gândire suferindă, la o percepţie bolnavă, la o interpretare lacunară a lumii, vieţii şi omului. Nu înţeleg lumea şi de aici porneşte neinţelegerea de sine, acel colaps între om şi lume, acea separare între spirit şi conştiinţă care, îl înstrăinează pe individ distrugându-i dorinţa pasiunii, iar cel care o mai are, o consumă singuratic din teama de a nu fi distrus ori îndepărtat dintr-o lume în care trebuie să trăiască, să spere, să viseze şi, să ardă speranţe, vise şi trăiri.
*
Mă gândesc că oamenii sunt atât de vulnerabili, încât ajung atacabili până şi în propriile convingeri. Se duşmănesc între ei, se trădează şi se mint, conţinând atâta murdărie spirituală încât, nici apele unui potop nu ar putea să-i spele. Privindu-ne, mă înfioară maleficul din noi. Neâncrederea şi dezamăgirile provocate de oameni creaza goluri, iar pentru om este mai simplu să-şi umple golul cu ură, găsind mai profitabilă calea prin aceasta decât prin sentimente frumoase, trăind falsa descoperire a unei puteri capabile să-l ferească de alte lovituri ale vieţii.
Treptele vieţii pe care omul le urca încet, deşi timpul nu mai are atâta răbdare cu oamenii, îl transformă şi îl retransformă consolidându-i percepţiile asupra lumii. Dezamăgirile, frustrăriile, neimplinirile, deziluzia şi trădarea, prind contururile tragediei, transformându-i pe oameni în oceane de suferinţă. Pentru a nu fi copleşit de acestea, omul devine în sine un singuratic şi un melancolic.
Este revoltător să vedem şi să simţim în lume atâta degradare umană, este trist că am ajuns din prieteni să fim duşmani, din iubiţi să fim nişte necunoscuţi şi, din oameni să devenim simple animale sociale.Nu am putut niciodată să înţeleg de ce oamenii nu se pot dovedii vertebrali şi sinceri până la final iar, dacă mai sunt astfel de oameni, aceştia au cel mai mult de suferit şi pătimit. Dureros este că, odată ajuns într-o haită preiei spiritul ei, mai devreme sau mai târziu, oricât de puternic ai fi influenţele te doboară. Fiecare gândeşte în sinea lui că prin puterea altui om se poate ridica, călcându-l în picioare, luându-i tot ce are mai bun, terfelindu-l în neputinţă, pentru ca apoi, să-i râdă ironic în faţă.
Lumea e un dezastru! Un dezastru al constiintei.
Valorile decad, oamenii sunt plini de stricăciune, iar lumea moare îngreunată de fuga noastră din faţa adevărului. Ne temem să vedem ce a devenit lumea pentru că ne temem de noi înşine. Astfel că, omul se mulţumeşte să-şi trăiască viaţa fără să o mai gândească, pur şi simplu, ia ce i se oferă şi dăruieşte după bunul plac dar, în schimb are pretenţia să-şi primească tronul regal. Adevărul este însă altul, aşa cum spunea P. Bruckner, pe această lume există două tipuri de oameni, “oameni care au trăit şi oameni care au durat”. Nietzsche considera că epuizarea şi surmenajul sunt viciile noastre moderne, iar Steiner spunea că trăim într-o “ inerţie frenetică”, stil de existenţă care ne determină să suportăm toate inconvenientele disperării fără să fim şlefuiţi de timp. Trăind o stare intermediară care nu poate fi denumită nici fericire şi nici suferinţă, poate o dărâmare a sistemului de iluzii care sarcastic ne dă viaţă teoriilor absurde din dorinţa omului de a se desfăşura şi în cazul acesta, aşa cum spunea Cioran, “spiritul şi-ar sacrifica pentru asta legile, vechile sale exigenţe”. Am uitat că nu lumea ne construieşte spre fiinţare, spre desfăşurarea exploziilor noastre interioare, iar începutul greşelii noastre a fost momentul în care am încercat din dorinţa absurdă de a poseda un surplus de timp să impiedicăm ritmul timpului să ne asalteze. Efort care din aspiraţiile noastre de a dezintegra lumea şi legea naturală, ne-a dezintegrat pe noi prefăcându-ne în fărâmiţări temporale. Aproape tot ce intră pe mâna omului avid de putere, se transformă în murdărie şi dezintegrare, ia forma nimicului care odată cu trecerea timpului va suge tot ce găseşte în cale transformând intr-un vid abisal. Maturizarea privită în individ nu mai reprezintă o transformare plină de înţelepciune ci, un fenomen prin care individul devine mai rău decât altul. Făcând analogie între maturizarea şi brutalitatea individului social, observ că răutatea pe care o cunoaşte omul cu timpul, este un element care-i determină încrederea în sine, determinându-l să se considere mai puternic decât alţii, iar această percepţie despre sine îi oferă individului o anume siguranţă. Deşi nu mai există noţiunea de sclavie în societate, această formă socială nu s-a destrămat, astfel că, lumea se împarte încă între STAPANI şi SCLAVI. Pretindem că suntem stăpâni pe noi înşine, că în sufletul nostru suntem buni însă societatea ne schimbă, pretindem că suntem oameni valoroşi şi de bună credinţă dar, în momentul în care ne simţim atinşi de anumite principii noi care ne pot schimba percepţia despre noi înşine, reactionăm cu o brutalitate şi ură nemarginită. Neacceptând contrariul asupra unei idei preconcepute ori, în argumentarea şi susţinerea ideilor, se vede că oamenilor le este teamă să descopere că ceea ce credeau ei despre sine, nu era decât visul că ar putea fi astfel şi, îngroziţi se războiesc cu cel care le poate dezechilibra conştiinţa. Si, cum oamenii se tem că nu au certitudini despre nimic, atunci când consideră că stăpânesc anumite certitudini se înspăimântă la gândul că totul e o iluzie. Ferindu-se de multe ori să reia un drum al conştiinţei, trecut cu greutate, preferă să nu ştie decât ceea ce le este pe plac iar, când un individ afirmă incertitudinea certitudinii lor, se înfurie şi nu acceptă. Si tot P.Bruckner spunea că, “timpul, mare bandit, ne pradă încontinuu; dar una e să fi furat cu măreţie şi să îmbătrâneşti cu conştiinţa unei existenţe pline şi bogate şi alta e să fii ros cu meschinărie, oră după oră, pentru lucrurile pe care nici nu le-ai cunoscut”. Brutalizarea fiinţei noastre de către noi înşine, incapacitatea de a decupa din credinţele interioare, din descoperirile si banalitatea exterioară, împinge existenţa individului spre otrăvirea sufletului şi a destinului cu o îngrădire temeinic construită de teama că temporalul ia caracteristicile definitivului. Dacă înainte, “aproape toate revelaţiile noastre le datorăm freneziei, dezechilibrului noastru împins la paroxism”, după cum spunea Cioran, acum revelaţiile noastre se nasc din disperarea de a nu avea nimic. Revelaţiile devenind născociri care să-i inventeze omului o lume nouă, un destin nou, o existenţă nouă redată de forţele sale, învaţându-l în permanenţă că el, omul, este stăpânul propriului său destin, că până şi Dumnezeu şi-a pierdut rolul în viaţa umanităţii şi totul curge la voia întâmplării, în voia omului. Când un popor îşi pierde credinţa îşi pierde spiritualitatea, iar când un om îşi pierde credinţa se pierde pe sine. Însă din ideea lui Karl Marx, “ a aboli religia ca fericire iluzorie a poporului înseamnă a cere fericirea lui reală”, conceptul de fericire s-a contopit cu o democratizare socială prin care omului i s-a permis să găsească fericirea în atracţiile lumeşti uitând de mitul mântuirii care îşi pierde valoarea încă din clipa în care este negat Dumnezeu. Oamenii modernităţii preferă să fie fericiţi decât să fie sublimi sau mântuiţi, totuşi nici unul dintre noi nu ştie ce înseamnă fericirea şi înlocuim repede sentimentul de încântare sau bucurie cu sentimentul fericirii agăţându-ne spiritul pe ideea că este imposibil să nu fim fericiţi. Deoarece, fericirea a devenit o datorie morală a fiecărui cetăţean trăim dorinţa unei fericiri despotice aprofundând spusele lui Voltaire conform cărora “într-o zi totul va fi bine, iată speranţa noastră;. azi totul e bine, iată iluzia”.
Omul este stăpânul său simbolic iar, pentru că nu poate fi stăpânul propriei lui fiinţe, caută cu disperare să se impună şi să domine, pentru ca el să reprezinte ceva, daca nu pentru sine, pentru alţii mai slabi. Societatea fiind alcatuită şi printr-o ierarhizare spirituală şi energetică a indivizilor, din motivul că oamenii slabi care nu-şi găsesc puterea de lider, forţa de a lupta cu adevărat, sunt dominaţi devenind sclavii celor puternici. Si, nu trebuie neapărat să ai un spirit puternic pentru a fi stăpân dar, dacă eşti cu puţin mai îndârjit decât altul, mai curajos şi energic, poţi fi mereu un stăpân peste cel slab.
Aceasta nu mai este vina societăţii, este doar o problema de stuctură naturală pe care nimeni nu o poate modifica. Lumea se împarte între învingători şi învinşi, iar dacă omul nu găseşte în sine puterea de a se ridica dintre învinşi, nu o va găsi niciodată în afara lui, totul fiind o luptă de conştiinţă.
Octavian Paller
***
noiembrie 2007
pagini de jurnal
Despre gindurile mele…
Sunt clipe în care trăim cu atâta intensitate experienţele pe care viaţa ni le oferã generoasã, incât explodãm de plinãtate, uneori dureroasã, alteori dulce, dar triumfãtoare ne împinge spre un drum din care câştigãm un foc nou, o speranţã nouã, un alt vis ori rãmânem luciditaţi relative. O problemã fundamentala pe care omul o trateaza de secole este însăşi viaţa pe care o traieşte. Străduindu-se să o înţeleagă şi, în primul rând, să se înţeleagă pe sine, caută raportul său cu lumea, legăturile dintre el şi univers, încercand să-şi afle locul. Este o luptă tulburătoare pe care o purtăm cu noi înşine, cu oamenii de lângă noi, cu tot ceea ce ne înconjoară, numai pentru a descoperi cine suntem, de ce viaţa ne oferă urcuşuri şi coborâşuri, de ce iubim sau suferim sau, pur şi simplu, de ce într-o rutină blestemată existăm nefiind. Dornici de a ne stăpânii personalitatea, de a sti cum să reactionăm înaintea necunoscutului, înaintea oamenilor, fiecare dintre noi se străduieşte să capete în timp un adevăr despre el şi lume. Nu ştim niciodata daca ajungem la adevar sau rămânem doar cu o vaga perceptie a acestuia însă, ca trăsătură principală a ceea ce viaţa ne oferă spre cunoaştere, fiecare ajunge mai devreme sau mai târziu la un soi de revelaţie sau, dacă nu la un soi de revelaţie, măcar la o cunoaştere mai adâncă a întregului.
Odată cu trecerea timpului, experienţele ne conturează viziunea personală asupra vieţii, ne modelează clădindu-ne o atitudine faţa de aceasta, îndemnându-ne spiritul spre încercarea de a se acomoda în lumea exterioară. Dificultatea cu care ne confruntăm in realizarea acestei dorinţe, uneori ne determina să renunţăm la încercarea de a ne unii spiritul cu lumea. Marginalizându-ne, într-un fel, conştiinţa asupra posibilităţii reale de împlinire a acestui ideal. Trecând printr-un şir de trăiri emoţionale care mi-au purtat conştiinţa şi sufletul într-o furtunoasă aventură, am găsit că fiecare trăire a fost, deşi o mare suferinţă şi disperare pe moment, o eliberare extraordinară care m-a împins să gândesc, într-un final, că oricâte prăbuşiri ar cunoaşte omul în viaţă, triumful se naşte mai cutremurător şi plin de vrajă, dăruindu-ţi însăşi viaţa ca miracol şi împlinire. Astfel s-au născut aceste ginduri ale căror idei se vor scurge în febra unor contadicţii şi soiuri de revelaţii care, nu ştiu dacă vă pot ajuta cu ceva însă, poate, vă vor deschide sufletul şi vă vor alunga tristeţile pentru că, viaţa este superbă.
Un soi de curaj
A părăsi iubirea pentru a te feri de moarte. O moarte a sufletului care îşi pierde vigoarea şi esenţa dăruind fără încetare sentimente într-un loc pustiu care, cu timpul, ar fi acaparat şi spiritul tău transformându-l într-un gol amar. Asemeni oricărei plinătăţi, cantitatea emoţională care există, în clipa în care nu se revarsă înapoi dintr-o sursă anume, se pierde, se stinge şi moare, ori se transformă în suferinţă şi disperare.
Nici o fiinţă nu poate dărui în permanenţă fără a i se returna o mică parte, oricâtă generozitate s-ar afla în acea persoană, oricât de devotată şi plină de exuberanţă emoţională ar fi, această mărinimie exagerată îi ucide sufletul. Pentru a putea supravietui fără să-ţi risipeşti întreaga trăire emoţională, nu ai dreptul faţă de tine însuţi ca om, să te ruinezi clădind frumuseţea ta interioară într-o persoană capabilă doar să extragă din sufletul tău, fara să reverse ceea ce “fură”. Orice relaţie, orice mare iubire şi orice foc care leagă doi oameni nu poate să se menţină dacă porneşte doar din partea unuia dintre parteneri, adevărata dragoste nu are nici o legătură cu sacrificiul de sine, cu martiriul sentimental. Adevărata dragoste se bazează pe reciprocitate, atunci te înalţă, nu te omoară şi nici nu te osândeşte chinului mut al disperării.
Există oameni care sunt incapabili să viseze sau să-şi trăiască propriul vis şi, atunci, trăiesc în visele altora însuşindu-şi expresivitatea acestora, secătuindu-i de intensităţi din nevoia de a se umple pe ei înşişi. Crează o iluzie despre sine şi pentru a se convinge de autenticitatea ei influenţează iubirea persoanei de lângă ei in asemenea masură incât comportamentul acesteia să se modeleze perfect pe dorinţele lor, distrugând temperamental şi comportamental Eu-l persoanei care-i iubeşte. Încercând ca prin transformarea omului de lângă ei să-şi poată menţine lumea în picioare şi credinţele care, de fapt, sunt foarte firave şi nesigure. Astfel că, recurg la cele mai patetice şi jalnice şantaje sentimentale, la cele mai groteşti atacuri fizice si manipulări psihice, întemniţând personalitatea partenerului sub o perdea de neştiinţă, convingându-l de inferioritatea lui şi de faptul că fără prezenţa lor nu ar însemna nimic pentru lume. Sentiment şi teamă care se află de fapt în sinea celui care determină maltratarea interioară a partenerului. Folosindu-se de toate slăbiciunile pe care le cunoaşte şi pe care le-a născut cu bună ştiinţă în acesta, îşi constuieşte pe suferinţa partenerului un templu în care să fie idolatrizat şi admirat datorită fricii că în lumea reală nu se poate integra şi că altă persoană nu l-ar accepta aşa cum este. Ca să iubeşti fără a fi iubit nu este inimaginabil, de neacceptat, dar ca să te laşi ucis pentru ca altul să se considere plin în simţire, să-şi anuleze din propria conştiinţă teroriile, este dramatic pentru propriul tău suflet. Resemnarea spiritului este tragică, însă uciderea sufletului este îngrozitoare pentru că fără acesta, tu ca fiinţă te-ai rătăcit, iar când sufletul moare e cumplit de dureros, deoarece lumea nu ţi-l va clădi niciodata la loc. Vei fi străin de univers, de tine insuţi, vei fi mort. Oricâte dureri şi nelinişti se pot simţii în clipa în care renunţi la iubirea în care speri şi crezi, este mult mai bine, eşti mult mai în siguranţă părăsind pe altul decât pe tine însuţi. Este mai firesc să suferi nebuneşte din neâmplinirea unui vis, decât să-ţi pierzi până şi suferinţa. Nu există suferinţă veşnică, întotdeauna lumea se schimbă şi sufletul este capabil să-şi refacă forţele şi să plece la luptă. Paler spunea tulburător de profund că “întotdeauna mai rămâne o cale, întotdeauna mai rămâne ceva de iubit.” Ceea ce vine să confirme că niciodată nu poţi să spui că viaţa ta s-a terminat, s-a finit în urma unor sentimente dureroase, în urma unor disperări cumplite. Poate, tocmai în clipa aceea, când disperarea şi suferinţa îţi erodau până şi ultima fărămă de sentiment, de suflet, ai renăscut. Ai ars până la rădăcină pentru ca mugurii să crească spre soare, spre lumina care ai uitat că există pentru tine, spre răsăritul care izbucneşte pentru tine şi apusul care coboară lumea pentru tine. Atâta timp cât ştii să lupţi poţi să dobândeşti de la viaţă tot ceea ce-ţi doreşti, important este să fii conştient de faptul că până şi suferinţa e realativa. Când te simţi mereu vinovat în iubire şi niciodată indeajuns de bun pentru celălalt, este timpul să pleci, să inţelegi că locul tău nu se afla acolo şi oricât ai încerca să schimbi lucrurile, tu niciodata nu vei fi fericit.
Individul aflat mereu în poziţia de receptor cu pretenţii care nu dăruieşte nimic către sursă, este un gol imens care se hrăneşte din alţii neputându-şi umple pustiul sufletului. O astfel de persoană se consideră multumită sufleteşte, căci împlinită nu se va simţii niciodată, în momentul în care se află alături de o persoană incărcată de substanţă şi care să poată consacra în golul ce se află în sufletul vecin, o trăire autentică pe care acesta să o considere ca fiind personală. Cu cât individul care captează energia celui de lângă el simte că forţa acestuia slăbeşte, expansiunea se diminuează, devine nemulţumit şi caută o nouă energie din care să se alimenteze, pe care să o subjuge.
Cel care pierde forţa lângă un asemenea om, nu este de fapt cel care pierde în esenţă, energia este regeneratoare în suflet, pe când omul lipsit de energie proprie, cerşetor al visului altor fiinţe, acesta poate fi considerat cu adevarat un om irosit. Acest om se va afla intr-o continuă căutare, într-o permanentă agitaţie neliniştită, fiind victima propriei instabilităţi şi nesiguranţe. Asemenea lui Don Juan a cărui dragoste nu este decât o latură efemeră va trăi in virtutea unor necesităţi care-i asigură doar un plin de energie provizorie. Ca şi Don Juan care cucereşte pentru ca în final să renunţe la cuceririle sale, intrat în mecanismul necruţător al tragediei, rolurile sentimentelor se schimbă având în vedere faptul că eu sint genul de om care doreşte să fie iubit de toată lumea insă nu voi fi iubit de nimeni şi nici nu voi putea iubi vreodat, aşadar tragedia este aceeaşi. Fericirea provizorie nu poartă în ea decât gustul morţii, otrava neputinţei şi singurătatea.
Sufletul care nu este caracterizat de esenţe adânci nu are inrădăcinări puternice, modelându-se în funcţie de interese şi opţiuni. Înclinând spre o tragedie sentimentală izbucnită tocmai din neputinţa de a păstra. Totodată, nu are capacitatea să înţeleagă adevărata valoare a sentimentelor, adevăratul foc care arde în ele însufleţind omul. Trăirile din adâncimi inexprimabile nu-mi vor fi niciodată cunoscute datorită superficialităţii care ma caracterizează. Astfel că, nu există o nenorocire mai mare decât aceea a omului incapabil de simţiri autentice, care se hrăneşte la suprafaţă cu firmiturile pe care le prinde din zbor când unii oameni le aruncă în afară prin exprimări, niciodată de intensitatea celor din adâncuri.
Aşa că, în cazul unei experienţe în care dăruim sufletul unui om care nu ştie ce să facă cu el, suferinţa nu se naşte din dragoste pierdută, ci din dragoste înşelată de vis şi speranţă.
Deşi sufletul îşi are raţiunile lui, uneori din prea multă nevoie de exprimare, pierde puterea de a discerne ce se întâmplă în jurul său şi te poţi trezi din vis mult prea târziu, când nu mai rămâne nimic din tine. Iubirea este jocul dintre suflet şi raţiune, nu este niciodata raţiune pură, iar în omul a cărui latură erotică şi sensibilă este dezvoltată mai mult, sufletul înclină mai puternic spre satisfacerea nevoilor apetente. Lucru care, bineânţeles, provoacă uneori deziluzia că necesităţile nu pot fi satisfăcute în totalitate din cauza incapacităţii lumii exterioare. Legătura cu lumea exterioară este indispensabilă căci, toate aceste dorinţe apetente ale sufletului nu pot fi împlinite decât printr-un acord între suflet şi lume. Acţiunea reciprocă este inevitabilă, iar contactul dintre suflet şi lume este prin natura sa necesar, oricâte prăbuşiri ar cunoaşte individul a cărui suflet cere lumea si totodată fuge de ea. Nimic nu se poate realiza în singuratate şi, astfel, nu există nici o cale de întoarcere definitivă, omul neputând rupe contactul cu lumea oricât si-ar dori să se ascundă în umbra ei.
Aşadar, până când nu eşti furat din tine însuţi, până când nu consideri că ceea ce trăieşti îţi provoacă suferinţă, trăieşte fără o raţiune, pur şi simplu, simte şi atât.
Un soi de curaj poate fi acela când ştii să renunţi şi să accepţi neimplinirea, dar intotdeauna sa o iei de la capăt şi niciodată să nu spui “ajunge”. Eşti golit sufleteşte? Eşti străin de tot ceea ce odata te făcea sa râzi? Ai impresia că Paradisul e acelaşi lucru cu Infernul, iar fericirea e o extensie a suferinţei? Suferinţă care ne înşeală făţarnică şi mincinoasă pentru că, se întâmplă ca o clipă de nefericire să se transforme în ceva plăcut dupa care să tânjim într-un infinit de suferinţe fără să ne mai permitem să spunem că nu am fost fericiţi niciodată. Intrăm în această luptă fără să ne amintim că, pe poarta Infernului lui Dante scrie: “Lasciate ogni speranza, voi ch`entrate”. Atâta timp cât mai găseşti în tine puterea de a spera şi de a iubi eşti în Paradis, şi-atunci de ce să ne împietrim inima consimţind o sinucidere prostească ale cărei temeiuri n-ar fi decât disperarea că ajungem să dispreţuim Paradisul? Uşurinţa cu care ne îndepărtăm de căile implinirii noastre ne face vinovaţi de toate suferinţele pe care le îndurăm încăpaţânaţi să nu recunoaştem că încercăm să ne consolăm cu nefericirea pentru că nu suntem îndeajuns de puternici să devenim din “oameni care există, oameni care ard”.
Acolo unde nu mai există speranţă nu mai există nimic şi, oricâte valuri ar săruta tărmurile sufletului meu, n-aş putea decât să regret c-am transformat speranţa în inutilitate. Când omul a uitat să spere, a uitat că e om. Aşa cum, când omul uită să iubească, uită că e viu.
Privind cãtre oameni
*
Timpul se joacă cu oamenii, ne condiţionează atât de mult iar, raţiunea noastră este uneori atât de îmbâcsită şi sufletul atât de rătăcit, încât ne pierdem în timp, ne sacrificăm lui pe indelete ca într-o sinucidere lentă dar sigură. Oamenii sunt depresivi, închişi, dar cum să nu fie astfel când văd în jurul lor atâta neputinţă? Există, dar nu sunt.
Sunt asemeni legumelor care îşi aşteaptă anotimpul rodnic, dramatic fiind că mulţi gândesc şi ştiu că anotimpul se lasă aşteptat deoarece ei au căzut şi, neputându-se ridica aşteaptă în nemişcare. Iar cum oamenii nu sunt doar nişte legume, ştiu că fără acţiune nu dobândesc nimic, nici măcar puterea de a se ridica din nou. Oamenii sunt curajoşi, luptători aprigi care gândesc în nebunia pasiunii lor că vor reuşi într-o clipă să descopere lumea, dar timpul îi face victimele propriului curaj. Victime pentru că au aşteptat mai mult de la lume, iar unii oameni i-au zdruncinat atât de puternic încât s-au trezit conştienţi de faptul că nu pot să dărâme munţii peste noapte şi nici nu pot avea certitudinea că o vor putea face vreodată. Si, deşi multe dezamăgiri se izbesc de conştiinţa unui om, acesta cunoaşte faptul că oricat s-ar strădui să reuşească de unul singur, nu va reuşi fără oamenii din jur. Aceştia sunt ca un punct de sprijin, indiferent de curajul descoperit în tine, te opreşti în final în oameni, iar aceştia pot să-ţi fie sprijin sau panta decăderii.
Mulţi dintre noi am vrea să rămânem singuri, considerând că oamenii din jur ne opresc din avântul nostru spre nemărginire dar, mai apoi, realizăm că ne aşteaptă o eternitate de singurătate şi că acum, rătăcitori prin sufletul lumii avem nevoie de oameni. Uneori este descurajant să-ţi vezi şi ultima speranţă distrusă, înlocuită de un nou chin, e cutremurător pentru un curajos să nu-şi găsească puterea, să se simtă biciuit din toate direcţiile, chiar dacă totul este o fantasmă dramatică a propriei lui conştiinţe. Dureros este să poţi fii fericit şi să nu mai ai puterea să fii, transformând totul într-o tragedie, chiar şi tragedia faptului ca eşti iubit şi iubeşti.
Acesta este adevăratul declin al omului curajos şi puternic, din amărăciune să se poticnească într-o neputinţă conceptuală.
*
Oamenii încearcă să-şi umple golul din viaţă visând, trăind pur şi simplu într-o realitate imaginară, creată special pentru sentimentele care nu pot fi împlinite. Pasionali, rămân tributari ai aceluiaşi vis de iubire, fugind dintr-un loc în altul sperând ca din toate colţurile în care ajung să culeagă acea nebunie de trăire fabuloasă care îi umple de emoţie şi extaz. Uneori, avem senzaţia că cerem prea mult faţă de posibilitatea lumii de a dărui, de a simţi, şi, deşi acest aspect ne determină pe unii dintre noi să ne simţim superiori, adevărul este că această situaţie ne răneşte subjugându-ne unei inferiorităţi de a fi. Pentru că atunci când simţi mai mult decât o lume, neputând să-ţi trăieşti pe deplin întreaga frumuseţe şi bogăţie interioară, devii un inferior al propriei conştiinţe, balansat între “a vrea” şi “a putea”. Astfel că, lumea în felul ei ne mijloceşte, provocându-ne declinul, tragedia neimplinirii spirituale, împlinire pe care eu o găsesc a fi singură virtute valabilă a existenţei omului şi care, prin însăşi profunzimea ei dă naştere altor virtuţi. Totuşi, dacă stai şi priveşti lumea ca universalitate, afli că în ansamblul ei, este singura care în profundă legătură cu sufletul ne poate ajuta la împlinirea spirituală şi, tot ceea ce ne mijloceşte sunt doar anumite amănunte pe care societatea le-a clădit în lume.
Contrazicând orice latură a idealismului care mă caracterizează şi înlăturând din mine orice urmă a pasiunii, deşi aş putea trăi în această lume fără a încerca să-mi umplu golurile din existenţă, m-aş dezintegra asemeni oricărei mortăciuni ce nu-şi mai are rostul pe lume. Aşa că, nu pot decât să-mi ridic conştiinţa deasupra durerilor, încercând să trăiesc conform cu putinţa generală iar, dacă cumva, din întâmplare, voi mai găsi în mine pasiune tumultoasă, am datoria să o înlătur fără sensibilitate şi remuşcare. Nu am dreptul să simt o asemenea frumuseţe într-o lume care se opune sentimentelor măreţe, însângerându-le spre dispariţie cu cele mai jalnice şi banale răutăţi tipic omeneşti. Cu greu am înţeles că, trăirea interioară pe care o simţi alături de alţii într-o descătuşare naiva, ori îţi este furată din invidie ori, îţi este distrusă din egoism. Si ce mai rămâne de făcut este să te refugiezi, separat de toate cele exterioare, şi să-ţi arzi pasiunea în tine însuţi fără să dai de veste nimănui de visul ce-l trăieşti până la lacrimi de unul singur.
Oamenii nu înţeleg şi de aceea se ajunge la o gândire suferindă, la o percepţie bolnavă, la o interpretare lacunară a lumii, vieţii şi omului. Nu înţeleg lumea şi de aici porneşte neinţelegerea de sine, acel colaps între om şi lume, acea separare între spirit şi conştiinţă care, îl înstrăinează pe individ distrugându-i dorinţa pasiunii, iar cel care o mai are, o consumă singuratic din teama de a nu fi distrus ori îndepărtat dintr-o lume în care trebuie să trăiască, să spere, să viseze şi, să ardă speranţe, vise şi trăiri.
*
Mă gândesc că oamenii sunt atât de vulnerabili, încât ajung atacabili până şi în propriile convingeri. Se duşmănesc între ei, se trădează şi se mint, conţinând atâta murdărie spirituală încât, nici apele unui potop nu ar putea să-i spele. Privindu-ne, mă înfioară maleficul din noi. Neâncrederea şi dezamăgirile provocate de oameni creaza goluri, iar pentru om este mai simplu să-şi umple golul cu ură, găsind mai profitabilă calea prin aceasta decât prin sentimente frumoase, trăind falsa descoperire a unei puteri capabile să-l ferească de alte lovituri ale vieţii.
Treptele vieţii pe care omul le urca încet, deşi timpul nu mai are atâta răbdare cu oamenii, îl transformă şi îl retransformă consolidându-i percepţiile asupra lumii. Dezamăgirile, frustrăriile, neimplinirile, deziluzia şi trădarea, prind contururile tragediei, transformându-i pe oameni în oceane de suferinţă. Pentru a nu fi copleşit de acestea, omul devine în sine un singuratic şi un melancolic.
Este revoltător să vedem şi să simţim în lume atâta degradare umană, este trist că am ajuns din prieteni să fim duşmani, din iubiţi să fim nişte necunoscuţi şi, din oameni să devenim simple animale sociale.Nu am putut niciodată să înţeleg de ce oamenii nu se pot dovedii vertebrali şi sinceri până la final iar, dacă mai sunt astfel de oameni, aceştia au cel mai mult de suferit şi pătimit. Dureros este că, odată ajuns într-o haită preiei spiritul ei, mai devreme sau mai târziu, oricât de puternic ai fi influenţele te doboară. Fiecare gândeşte în sinea lui că prin puterea altui om se poate ridica, călcându-l în picioare, luându-i tot ce are mai bun, terfelindu-l în neputinţă, pentru ca apoi, să-i râdă ironic în faţă.
Lumea e un dezastru! Un dezastru al constiintei.
Valorile decad, oamenii sunt plini de stricăciune, iar lumea moare îngreunată de fuga noastră din faţa adevărului. Ne temem să vedem ce a devenit lumea pentru că ne temem de noi înşine. Astfel că, omul se mulţumeşte să-şi trăiască viaţa fără să o mai gândească, pur şi simplu, ia ce i se oferă şi dăruieşte după bunul plac dar, în schimb are pretenţia să-şi primească tronul regal. Adevărul este însă altul, aşa cum spunea P. Bruckner, pe această lume există două tipuri de oameni, “oameni care au trăit şi oameni care au durat”. Nietzsche considera că epuizarea şi surmenajul sunt viciile noastre moderne, iar Steiner spunea că trăim într-o “ inerţie frenetică”, stil de existenţă care ne determină să suportăm toate inconvenientele disperării fără să fim şlefuiţi de timp. Trăind o stare intermediară care nu poate fi denumită nici fericire şi nici suferinţă, poate o dărâmare a sistemului de iluzii care sarcastic ne dă viaţă teoriilor absurde din dorinţa omului de a se desfăşura şi în cazul acesta, aşa cum spunea Cioran, “spiritul şi-ar sacrifica pentru asta legile, vechile sale exigenţe”. Am uitat că nu lumea ne construieşte spre fiinţare, spre desfăşurarea exploziilor noastre interioare, iar începutul greşelii noastre a fost momentul în care am încercat din dorinţa absurdă de a poseda un surplus de timp să impiedicăm ritmul timpului să ne asalteze. Efort care din aspiraţiile noastre de a dezintegra lumea şi legea naturală, ne-a dezintegrat pe noi prefăcându-ne în fărâmiţări temporale. Aproape tot ce intră pe mâna omului avid de putere, se transformă în murdărie şi dezintegrare, ia forma nimicului care odată cu trecerea timpului va suge tot ce găseşte în cale transformând intr-un vid abisal. Maturizarea privită în individ nu mai reprezintă o transformare plină de înţelepciune ci, un fenomen prin care individul devine mai rău decât altul. Făcând analogie între maturizarea şi brutalitatea individului social, observ că răutatea pe care o cunoaşte omul cu timpul, este un element care-i determină încrederea în sine, determinându-l să se considere mai puternic decât alţii, iar această percepţie despre sine îi oferă individului o anume siguranţă. Deşi nu mai există noţiunea de sclavie în societate, această formă socială nu s-a destrămat, astfel că, lumea se împarte încă între STAPANI şi SCLAVI. Pretindem că suntem stăpâni pe noi înşine, că în sufletul nostru suntem buni însă societatea ne schimbă, pretindem că suntem oameni valoroşi şi de bună credinţă dar, în momentul în care ne simţim atinşi de anumite principii noi care ne pot schimba percepţia despre noi înşine, reactionăm cu o brutalitate şi ură nemarginită. Neacceptând contrariul asupra unei idei preconcepute ori, în argumentarea şi susţinerea ideilor, se vede că oamenilor le este teamă să descopere că ceea ce credeau ei despre sine, nu era decât visul că ar putea fi astfel şi, îngroziţi se războiesc cu cel care le poate dezechilibra conştiinţa. Si, cum oamenii se tem că nu au certitudini despre nimic, atunci când consideră că stăpânesc anumite certitudini se înspăimântă la gândul că totul e o iluzie. Ferindu-se de multe ori să reia un drum al conştiinţei, trecut cu greutate, preferă să nu ştie decât ceea ce le este pe plac iar, când un individ afirmă incertitudinea certitudinii lor, se înfurie şi nu acceptă. Si tot P.Bruckner spunea că, “timpul, mare bandit, ne pradă încontinuu; dar una e să fi furat cu măreţie şi să îmbătrâneşti cu conştiinţa unei existenţe pline şi bogate şi alta e să fii ros cu meschinărie, oră după oră, pentru lucrurile pe care nici nu le-ai cunoscut”. Brutalizarea fiinţei noastre de către noi înşine, incapacitatea de a decupa din credinţele interioare, din descoperirile si banalitatea exterioară, împinge existenţa individului spre otrăvirea sufletului şi a destinului cu o îngrădire temeinic construită de teama că temporalul ia caracteristicile definitivului. Dacă înainte, “aproape toate revelaţiile noastre le datorăm freneziei, dezechilibrului noastru împins la paroxism”, după cum spunea Cioran, acum revelaţiile noastre se nasc din disperarea de a nu avea nimic. Revelaţiile devenind născociri care să-i inventeze omului o lume nouă, un destin nou, o existenţă nouă redată de forţele sale, învaţându-l în permanenţă că el, omul, este stăpânul propriului său destin, că până şi Dumnezeu şi-a pierdut rolul în viaţa umanităţii şi totul curge la voia întâmplării, în voia omului. Când un popor îşi pierde credinţa îşi pierde spiritualitatea, iar când un om îşi pierde credinţa se pierde pe sine. Însă din ideea lui Karl Marx, “ a aboli religia ca fericire iluzorie a poporului înseamnă a cere fericirea lui reală”, conceptul de fericire s-a contopit cu o democratizare socială prin care omului i s-a permis să găsească fericirea în atracţiile lumeşti uitând de mitul mântuirii care îşi pierde valoarea încă din clipa în care este negat Dumnezeu. Oamenii modernităţii preferă să fie fericiţi decât să fie sublimi sau mântuiţi, totuşi nici unul dintre noi nu ştie ce înseamnă fericirea şi înlocuim repede sentimentul de încântare sau bucurie cu sentimentul fericirii agăţându-ne spiritul pe ideea că este imposibil să nu fim fericiţi. Deoarece, fericirea a devenit o datorie morală a fiecărui cetăţean trăim dorinţa unei fericiri despotice aprofundând spusele lui Voltaire conform cărora “într-o zi totul va fi bine, iată speranţa noastră;. azi totul e bine, iată iluzia”.
Omul este stăpânul său simbolic iar, pentru că nu poate fi stăpânul propriei lui fiinţe, caută cu disperare să se impună şi să domine, pentru ca el să reprezinte ceva, daca nu pentru sine, pentru alţii mai slabi. Societatea fiind alcatuită şi printr-o ierarhizare spirituală şi energetică a indivizilor, din motivul că oamenii slabi care nu-şi găsesc puterea de lider, forţa de a lupta cu adevărat, sunt dominaţi devenind sclavii celor puternici. Si, nu trebuie neapărat să ai un spirit puternic pentru a fi stăpân dar, dacă eşti cu puţin mai îndârjit decât altul, mai curajos şi energic, poţi fi mereu un stăpân peste cel slab.
Aceasta nu mai este vina societăţii, este doar o problema de stuctură naturală pe care nimeni nu o poate modifica. Lumea se împarte între învingători şi învinşi, iar dacă omul nu găseşte în sine puterea de a se ridica dintre învinşi, nu o va găsi niciodată în afara lui, totul fiind o luptă de conştiinţă.
vineri, 23 noiembrie 2007
exista mai multe categorii de oameni, in mai multe tipuri de clasificari
unii spun ca oamenii se impart in doua mari categorii: cei care se mira, continuu, de ceea ce e in jurul lor, de toate cele vazute si nevazute, altii care fac toate cele vazute si nevazute de care se mira prima categorie.......
altii spun ca exista trei categorii de oameni:
omul estetic- cel care nu are scrupule, narcisist si egoist,care se infrupta cu nesat din tot ceea ce poate mai mult (bautura, mancare, femei, droguri, orice aduce placere in orice fel posibil)si nu are constiinta, nu crede in nimic, singurul scop al existentei lor este sa obtina placere prin orice mijloace
omul etic- cel care face tot ceea ce face pentru ca asa "trebuie" dupa canoane si reguli, sau pentru ca sa spune cineva (mama, soacra, nevasta, vecinul, prietenul, seful, primarul, etc), se incadreaza cuminte in toate regulile, chiar daca nu e fericit, nu poate altfel decat sa traiasca dupa tipare alcatuite de altii, nu poate niciodata creea ceva, e rigid si apatic
si omul credincios (fara legatura neaparat cu dogma religioasa) care face tot ceea ce face crezand in ceva, in el, in oameni, in pasiune.....care nu se conformeaza regulilor si le reinventeaza mereu, care creeaza si cauta raspunsuri la intrebari, care daruieste implinindu-se astfel, care sustine idealurile si ideile sale si lupta pentru ele, care incearca sa inteleaga sensul tuturor lucrurilor...
Desi Freud a recunoscut ca exista o infinita varietate de personalitati, el a subliniat si identificat trei tipuri principale: eroticul, obsedatul si narcisistul. Majoritatea dintre noi avem elemente din toate trei. Deci intr-o anumita masura suntem, spre exemplu, narcisisti (chiar daca iti vine sa crezi cu greu)! Si daca nu ar fi asa, nu am putea supravietui sau nu ne-am putea recunoaste nevoile. Ideea este ca de obicei una dintre tendintele mai puternice le domina pe celelalte, asa incat fiecare dintre noi reactioneaza diferit la succes si esec. Definitia lui Freud a tipurilor de personalitate s-a schimbat de-a lungul vremii. Cand a pomenit de tipul de personalitate erotic, totusi, Freud nu s-a referit la o persoana obsedata de latura sexuala, ci mai degraba la o persoana pentru care dorinta de a iubi si, mai presus, de a fi iubita, este cea mai importanta. Acest tip de persoana este dependenta de acei oameni a caror dragoste se tem ca o vor pierde. Multe persoane din aceasta categorie pot fi profesori, infirmiere, si lucratori sociali. La maximul lor de productivitate, ei sunt preocupati de dezvoltarea tinerilor, iar la locul de munca dau mereu un sfat sau o mana de ajutor. Ca si manageri sunt atenti si isi sprijina angajatii dar evita cu orice pret conflictele si ii fac pe oameni sa depinda de ei. Ei sunt, asa cum spune Freud, persoane orientate catre exterior. Obsedatii, in opozitie, sunt orientati catre interior. Ei sunt auto-suficienti si constiinciosi. Sunt in masura sa creeze si sa mentina ordinea si sunt de obicei cei mai eficienti manageri operationali. Cauta mereu moduri de a ajuta oamenii sa se dezvolte, rezolva conflictele si cauta oportunitati win-win. Isi cumpara deseori carti pentru dezvoltarea personala. Obsedatii sunt totodata ghidati de o constiinta foarte stricta- le place sa se concentreze pe continua imbunatatire la locul de munca pentru ca aceasta se potriveste cu simtul lor de imbunatatire pe plan moral. Ca si oameni de afaceri, obsesivii incep afaceri care exprima valorile lor, dar le lipsesc viziunea, indrazneala, si carisma necesare pentru a transforma o idee buna intr-una excelenta. Cei mai buni obsedati stabilesc standarde inalte si comunica foarte bine. Se asigura ca li se respecta instructiunile si se respecta bugetele stabilite. Cei mai productivi sunt mentorii luminati si team-playerii. Cei neproductivi si non-coooperanti devin experti limitati si birocrati care respecta orbeste regulile. Narcisistii, al treilea tip, sunt independenti si nu sunt usor de impresionat. Ei sunt inovatori, dornici de a face cariera pentru a castiga putere si glorie. Narcisistii productivi sunt experti in industria lor si nu numai! Ei sunt aceia care isi pun intrebari majore. Vor sa stie totul despre orice poate afecta firma si produsele. Spre deosebire de erotici ei vor sa fie admirati, dar nu iubiti. Si spre deosebire de obsedati, ei nu sunt chinuti de un alter-ego care le face mereu reprosuri, asa ca sunt capabili sa isi urmareasca in mod agresiv si cunstructiv scopurile. Dintre toate tipurile de personalitate, narcisistii isi asuma cel mai mare risc de a se izola la momentul succesului. Si din cauza independentei si a agresivitatii, isi cauta mereu inamicii, uneori trecand in latura obsesiva si paranoia atunci cand sunt foarte stresati. Corelat cu leadershipul, identificarea tipului de personalitate poate fi un lucru instructiv. Personalitatile erotice de obicei dau manageri slabi - caci au nevoie de prea multa aprobare. Obsedatii sunt lideri mai buni - ei sunt acei manageri operationali, critici si atenti. Cei care se aproprie cel mai mult de imaginea noastra de mari leaderi sunt insa narcisistii. Si asta din doua motive: ei au o viziune clara si de necontestat asupra afacerii si au mare abilitate de a atrage persoane care sa ii urmeze si sa creada in ei.
complex e omul......nimeni pana acum nu a reusit sa cuprinda intr-o clasificare toata tipologia umana, nimeni nu a reusit sa surprinda amalgamul de aspecte care ne definesc
ramanem intr-o continua cautare si definire de sine, constienta sau inconstienta
unii spun ca oamenii se impart in doua mari categorii: cei care se mira, continuu, de ceea ce e in jurul lor, de toate cele vazute si nevazute, altii care fac toate cele vazute si nevazute de care se mira prima categorie.......
altii spun ca exista trei categorii de oameni:
omul estetic- cel care nu are scrupule, narcisist si egoist,care se infrupta cu nesat din tot ceea ce poate mai mult (bautura, mancare, femei, droguri, orice aduce placere in orice fel posibil)si nu are constiinta, nu crede in nimic, singurul scop al existentei lor este sa obtina placere prin orice mijloace
omul etic- cel care face tot ceea ce face pentru ca asa "trebuie" dupa canoane si reguli, sau pentru ca sa spune cineva (mama, soacra, nevasta, vecinul, prietenul, seful, primarul, etc), se incadreaza cuminte in toate regulile, chiar daca nu e fericit, nu poate altfel decat sa traiasca dupa tipare alcatuite de altii, nu poate niciodata creea ceva, e rigid si apatic
si omul credincios (fara legatura neaparat cu dogma religioasa) care face tot ceea ce face crezand in ceva, in el, in oameni, in pasiune.....care nu se conformeaza regulilor si le reinventeaza mereu, care creeaza si cauta raspunsuri la intrebari, care daruieste implinindu-se astfel, care sustine idealurile si ideile sale si lupta pentru ele, care incearca sa inteleaga sensul tuturor lucrurilor...
Desi Freud a recunoscut ca exista o infinita varietate de personalitati, el a subliniat si identificat trei tipuri principale: eroticul, obsedatul si narcisistul. Majoritatea dintre noi avem elemente din toate trei. Deci intr-o anumita masura suntem, spre exemplu, narcisisti (chiar daca iti vine sa crezi cu greu)! Si daca nu ar fi asa, nu am putea supravietui sau nu ne-am putea recunoaste nevoile. Ideea este ca de obicei una dintre tendintele mai puternice le domina pe celelalte, asa incat fiecare dintre noi reactioneaza diferit la succes si esec. Definitia lui Freud a tipurilor de personalitate s-a schimbat de-a lungul vremii. Cand a pomenit de tipul de personalitate erotic, totusi, Freud nu s-a referit la o persoana obsedata de latura sexuala, ci mai degraba la o persoana pentru care dorinta de a iubi si, mai presus, de a fi iubita, este cea mai importanta. Acest tip de persoana este dependenta de acei oameni a caror dragoste se tem ca o vor pierde. Multe persoane din aceasta categorie pot fi profesori, infirmiere, si lucratori sociali. La maximul lor de productivitate, ei sunt preocupati de dezvoltarea tinerilor, iar la locul de munca dau mereu un sfat sau o mana de ajutor. Ca si manageri sunt atenti si isi sprijina angajatii dar evita cu orice pret conflictele si ii fac pe oameni sa depinda de ei. Ei sunt, asa cum spune Freud, persoane orientate catre exterior. Obsedatii, in opozitie, sunt orientati catre interior. Ei sunt auto-suficienti si constiinciosi. Sunt in masura sa creeze si sa mentina ordinea si sunt de obicei cei mai eficienti manageri operationali. Cauta mereu moduri de a ajuta oamenii sa se dezvolte, rezolva conflictele si cauta oportunitati win-win. Isi cumpara deseori carti pentru dezvoltarea personala. Obsedatii sunt totodata ghidati de o constiinta foarte stricta- le place sa se concentreze pe continua imbunatatire la locul de munca pentru ca aceasta se potriveste cu simtul lor de imbunatatire pe plan moral. Ca si oameni de afaceri, obsesivii incep afaceri care exprima valorile lor, dar le lipsesc viziunea, indrazneala, si carisma necesare pentru a transforma o idee buna intr-una excelenta. Cei mai buni obsedati stabilesc standarde inalte si comunica foarte bine. Se asigura ca li se respecta instructiunile si se respecta bugetele stabilite. Cei mai productivi sunt mentorii luminati si team-playerii. Cei neproductivi si non-coooperanti devin experti limitati si birocrati care respecta orbeste regulile. Narcisistii, al treilea tip, sunt independenti si nu sunt usor de impresionat. Ei sunt inovatori, dornici de a face cariera pentru a castiga putere si glorie. Narcisistii productivi sunt experti in industria lor si nu numai! Ei sunt aceia care isi pun intrebari majore. Vor sa stie totul despre orice poate afecta firma si produsele. Spre deosebire de erotici ei vor sa fie admirati, dar nu iubiti. Si spre deosebire de obsedati, ei nu sunt chinuti de un alter-ego care le face mereu reprosuri, asa ca sunt capabili sa isi urmareasca in mod agresiv si cunstructiv scopurile. Dintre toate tipurile de personalitate, narcisistii isi asuma cel mai mare risc de a se izola la momentul succesului. Si din cauza independentei si a agresivitatii, isi cauta mereu inamicii, uneori trecand in latura obsesiva si paranoia atunci cand sunt foarte stresati. Corelat cu leadershipul, identificarea tipului de personalitate poate fi un lucru instructiv. Personalitatile erotice de obicei dau manageri slabi - caci au nevoie de prea multa aprobare. Obsedatii sunt lideri mai buni - ei sunt acei manageri operationali, critici si atenti. Cei care se aproprie cel mai mult de imaginea noastra de mari leaderi sunt insa narcisistii. Si asta din doua motive: ei au o viziune clara si de necontestat asupra afacerii si au mare abilitate de a atrage persoane care sa ii urmeze si sa creada in ei.
complex e omul......nimeni pana acum nu a reusit sa cuprinda intr-o clasificare toata tipologia umana, nimeni nu a reusit sa surprinda amalgamul de aspecte care ne definesc
ramanem intr-o continua cautare si definire de sine, constienta sau inconstienta
luni, 19 noiembrie 2007
no name
Impletire
el
amant si vesnic indragostit,poznas cateodata
cu ochi de lumina si intuneric
fluture si umbra
ea
inocenta si vesnic indragostita, poznasa mereu
cu ochi de ocean verde crystal
copil si femeie
pot fi
impreuna
amanti indragostiti
copil minunandu-se de fluture
umbra mangaind femeie
trebuie doar ca lumina sa ajunga la ocean
si totul va incepe
si va continua
va pulsa in tot universul lor
Cine moare
Pablo Neruda
Cine moare
Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei,urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul
unui vartej de emotii,acele emotii care fac ochii sa
straluceasca,oftatul sa surada,
si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si
indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte
sfaturile "responsabile".
Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din ei el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si
de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte
de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine
nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.
Evitam moartea cate putin ,amintindu-ne intodeauna ca
"a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire
splendida.
Totul depinde de cum o traim...
Daca va fi sa te infierbanti,infierbanta-te la soare.
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi,plangi de bucurie.
Daca va fi sa minti,minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi,pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit,doreste-ti in
fiecare zi...
duminică, 18 noiembrie 2007
publicata la rugamintea unui amic
Scrisoare catre generatia noastra
Nascuti la inceputul anilor 60 - 70-80, vedem acum in anul
2007 cum casa
parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa decat
atunci cand au
cumparat-o si realizam ca noi o sa platim pentru
casele noastre in jur de 50
de ani. Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna,
nici despre razboaie
sangeroase, dar avem cultura generala, pentru ca asta
insemna ceva o data.
Suntem ultima generatie care a jucat "Ascunselea",
"Castel", "Ratele si
vanatorii", "Tara, tara! Vrem ostasi", "Prinsea",
"Sticluta cu otrava","Pac
Pac", "Hotii si vardistii", ultimii care au strigat
"Un doi trei la perete
stai", ultimii care au folosit telefoanele cu fise,
dar primii care am facut
petreceri video (inchiriam un video si stateam sa ne
uitam la filme 2 zile
inchisi in casa) primii care am vazut desene animate
color, primii care am
renuntat la casete audio si le-am inlocuit cu cd-uri.
Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci
de blugi de la turci,
iar cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de
gasca.
Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste
grile la admitere. Noi
am fost ultimii "Soimi ai Patriei" si ultimii
"Pioneri".
La gradinita am invatat poezii in romaneste, nu in
engleza... Si am cantat
MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari.
Am sorbit din ochi Sclava Isaura,
Peaks,
minte ori nu avea inca
televizor.
Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si
abia asteptam sa vina si
la noi inghetata Magnum, sau pustile alea absolut
superbe de apa.
Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si
ciocolata si clasicele
bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in
cap ne provocau
pneumonii.
Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala.
Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ
Bobo, si Michael
Jackson, si Backstreet Boys , si Take That, si inca nu
auzisem de manele,
singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la
care nimeni nu stia
pasii, dar toti dansam! Dar spre deosebire de copiii
din ziua de azi, am
auzit atat de Abba, si de Queen, cat si de noile nume
gen 50 Cent si Britney
Spears. Am citit "Licurici", "Pif" Ciresarii, si am
baut Cico si Zmeurata
si ni s-a parut ceva extraordinar cand au aparut
primele sucuri "de la TEC"
fara sa ne fie teama ca "au prea multe E-uri", iar la
scoala beam toata
clasa dintr-o sticla de suc fara teama de virusi.
Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am descoperit
internetul.
Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara,
noi nu aveam dolby
surround system, taceam toti ca sa auzim actiunea
filmului, nu aveam
Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris de care ne
plictiseam la o luna
dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de
praf.
Abia asteptam la chefuri sa jucam "Fantanita", sau
"Flori, fete sau baieti",
sau "Adevar sau Provocare", sau orice ne dadea un
pretext sa "pupam pe gura"
pe cine "iubeam".
Noi suntem cei care inca au mai "cerut prietenia",
care inca roseam la
cuvantul "sex", care dadeam cu banul care sa intre in
farmacie sa cumpere
prezervative, pe care apoi sa le umplem cu apa si sa
le aruncam in capul
colegilor, care am completat mii de oracole, sperand
ca persoana iubita va
citi acolo unde scrie "De cine iti place?" ca ne place
de el/ea.
Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca
noi am mers cu bicicleta
fara casca, genunchiere si cotiere, nu am avut scaune
speciale in masini, nu
am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din
greseala pe jos, nu am
avut pastile cu capac special sa nu fie desfacute de
copii, nu ne-am spalat
pe maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii si toate
pisicile din cartier,
nu am tinut cont de cate lipide si glucide mancam,
parintii nostri nu au
"child proof the house", ne-au trimis sa cumparam bere
si vin de la
alimentara, si cate un pachet de tigari de la
tutungerie.
Noi am auzit cum s-a tras la Revolutie, noi am fost
martorii a trei
schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancuri
cu Bula, noi am fost
primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV, noi
suntem cei care mai
tinem minte emisiunea "Feriti-va de magarus".
Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de
"first-timers"...
Daca citesti si ai cazut macar un pic pe ganduri, esti
de-al nostru!
unei piersici
Cuvintele tale aluneca dulce in inima mea
Incerc sa le sorb asa cum sunt,
sa percep rezonanta lor asa cum tu doresti
Nu caut in ele adevar sau minciuna
Nu desfac frazele si propozitiile
Ma bucur doar de alintul din ele
Si de caldura ta
Piersica…….
vineri, 26 octombrie 2007
pagini de jurnal......
“De ce aleg oamenii?
Ne nastem sub semnul intrebarii……….asa venim pe lume, chestie de alegere
Cineva alege sa ne aduca pe lume.
Apoi, incepem incet incet sa invatam sa alegem noi insine
Din copilarie pe baza alegerilor se intampla tot ceea ce traim: alegem o culoare
O jucarie, o mancare, sa spunem sau sa nu spunem ceva…….sir interminabil de alegeri
Nimeni nu a descoperit prin ce mecanism facem aceste alegeri, se stie doar ca ele ne definesc viata
De ce iubesc oamenii?
Ne nastem sub semnul iubirii………asa venim pe lume, asa ar fi dat sa fie normal, sa ne nastem din iubire
Cineva alege sa iubeasca pe altcineva si ei doi impreuna aleg sa ne aduca pe lume
Apoi, incet incet , incepem sa invatam sa iubim noi insine
Din copilarie, iubind, incarcand afectiv ceea ce e in jurul nostru, pe baza acestui fenomen se intampla tot ceea ce traim : iubim mama, iubim tatal, iubim perna moale si cu miros de levantica, iubim un suras, un glas, o jucarie……………sir interminabil de iubiri, aparent marunte
Nimeni nu a descoperit prin ce mecanism ajungem sa iubim………se stie doar ca iubirea ne defineste viata
Curios!
Logic, rezulta ca alegere=iubire………
Am ales sa cunosc un barbat atipic, care nu seamana cu nimic din ceea ce am intalnit pana acum; logic, am ales sa-l iubesc???
Nu am descoperit prin ce mecanism am facut aceasta alegere, stiu doar ca aceasta iubire imi defineste viata acum.
Rade deseori……..si rasul lui rasuna in mintea mea chiar si cand nu e langa mine
Cateodata fuge in el…….acolo, undeva, are el un coltisor…….se ascunde acolo
E tulburator de trist cateodata……….si plin de amintiri ca o carte de povesti, ai tot sta sa-l asculti……..
Taie felii, felii marunte din el si da tuturor din jur………”luati fratilor!……..la mine se regenereaza!”, uimitor………egoismul nu a fost prezent cand ursitoarele i-au daruit defecte si calitati
S-a chinuit indelung si meticulos sa impatureasca fiecare bucatica rupta din sufletul lui……..a asezat bucatelele una langa alta si apoi iar le-a impaturit………i-a luat ceva vreme
Si pentru ca nu se legau foarte bine intre ele, a unit bucatelele cu amintiri frumoase
Elaborata treaba……..sa pansezi asa fiecare bucata de suflet
Cateodata refuza sa vada ambalajul mare si mult care tine laolalta sufletul lui, cateodata inevitabil il vede si ar vrea sa gaseasca ceva cu care sa sudeze totul…….sa scape de amestecul aproape daunator creat cu atata truda
E ca un pansament……….e foarte bun o perioada, te fereste de rele si te ajuta sa te vindeci…….dar trebuie scos la un moment dat, rana trebuie scoasa la lumina,la aer, expusa, asa se incheie un proces de vindecare
Ma intreb daca stie asta
Ma intreb daca vede asta
Se aseamana mult cu broscutele testoase……………el insusi pare a fi una………are nevoie de carapacea in care sa se ascunda , are nevoie de caldura, are nevoie de o insula pe care sa vina mereu ………
Nu stie ca asociem perceptii din mintea noastra cu ce se afla in jur, cu ce alegem sa avem in jur……..sau poate stie, dar nu a cantarit cu aceasta masura niciodata lucrurile
Ma minunez cata intuitie are………..foloseste acea parte din creier pe care omul de rand de obicei o lasa in latenta…….(e mai comod pentru ei sa se anchilozeze acea parte de creier undeva in adolescenta si sa ramana asa tot restul vietii), de ce?
Pentru simplul fapt ca folosind partea asta de minte alegi sa fii nemultumit, alegi sa nu stii niciodata sigur, alegi sa cercetezi, sa obosesti cautand si afland……..
Ii place sa afle gandurile oamenilor, sa desluseasca o amprenta a lui in fiecare din ceilalti……o matrice universala care sa-l convinga ca e pe drumul cel bun
Povesteste straniu……….te duce fara sa vrei in ambientul pe care el il vede mental, cu usurinta……..vezi culorile, simti senzatiile…….e imposibil sa nu te transpui cand il asculti
Imi pare rau ca pe umeri duce un bagaj nociv si greu………e mai rau ca furnica, ce poate cara de 10 ori greutatea ei, si se ambitioneaza sa care bagajul constient fiind ca undeva exista un capat de drum
Face pauze, lasa bagajul jos, se odihneste putin, cat sa poata continua, dar atat, asta e singura concesie pe care o poate face, asa si-a impus, asa a ales (sa se pedepseasca poate)
Uneori tresare in somn……..precum un copil speriat
Alteori doarme senin…….cu un zambet strengaresc in coltul gurii
Ar iubi, mult de tot, dar se teme sa o faca……….chiar daca intuieste ca asta e calea experienta ii spune ca el, cumva, nu poate sa mai lase pe cineva sa mai pipaie in voie sufletul lui…..cam ce a iubit i-a fost luat de langa el………..
Nu intelege de ce, ar vrea sa stie, cauta un raspuns……..
Iubirea nu mai e decat in amintiri………copilul mult dorit pare a fi la 1000 de ani lumina…….
Toate drumurile pe care merge se desfac si se bifurca in alte zeci si zeci de drumuri………spunea odata ca e usor sa te ratacesti……….
Am incercat sa mi-l imaginez gol de toate cele lumesti………sa-l vad doar ca suflet
Si am reusit!
Asociind senzatiile, perceptiile si reprezentarile despre EL, cu ochii mintii am vazut cum e…….
E ca un bloc inalt si zvelt , construit armonios si drept, direct spre cer, cu o fundatie rezistenta, pe langa care el a ridicat numeroase schele, handy man!
Tot repara el mereu cate ceva, tot nemultumit de el, tot strange si curata petele lasate de altii, care nu au avut atata grija de sufletul lui…….mai pune cate o bucatica la locul ei dupa ce cineva neatent sau rauvoitor a rupt-o de acolo
De atata vreme stau schelele astea pe langa bloc, de el chiar a ajuns sa creada ca datorita lor sta in picioare toata cladirea………le simte protectoare, stie cu ochii inchisi sa se catere pe ele pana sus si sa repare repede ce s-a stricat
Dar schele astea sunt doar niste amarate de scandurele
Subrede
Nu inseamna nimic pe langa maiastra cladire ce rasare dintre ele
Daca le-ar darama de maine si le-ar indeparta………ar ramane la vedere o mandrete de cladire, impunatoare, armonioasa, pe ale carei ziduri a mai lasat timpul cate o urma…….dar trecerea timpului nu a facut decat sa ii dea un aer mai aristocratic si nobil
Si nu ar fi nimic in neregula ca e asa, doar ca EL nu stie asta
Nu reuseste sa vada……..
Leaga mereu cu sarmulite peste sarmulite schelele , sa reziste inca un an, inca o luna, inca o zi……”
Ne nastem sub semnul intrebarii……….asa venim pe lume, chestie de alegere
Cineva alege sa ne aduca pe lume.
Apoi, incepem incet incet sa invatam sa alegem noi insine
Din copilarie pe baza alegerilor se intampla tot ceea ce traim: alegem o culoare
O jucarie, o mancare, sa spunem sau sa nu spunem ceva…….sir interminabil de alegeri
Nimeni nu a descoperit prin ce mecanism facem aceste alegeri, se stie doar ca ele ne definesc viata
De ce iubesc oamenii?
Ne nastem sub semnul iubirii………asa venim pe lume, asa ar fi dat sa fie normal, sa ne nastem din iubire
Cineva alege sa iubeasca pe altcineva si ei doi impreuna aleg sa ne aduca pe lume
Apoi, incet incet , incepem sa invatam sa iubim noi insine
Din copilarie, iubind, incarcand afectiv ceea ce e in jurul nostru, pe baza acestui fenomen se intampla tot ceea ce traim : iubim mama, iubim tatal, iubim perna moale si cu miros de levantica, iubim un suras, un glas, o jucarie……………sir interminabil de iubiri, aparent marunte
Nimeni nu a descoperit prin ce mecanism ajungem sa iubim………se stie doar ca iubirea ne defineste viata
Curios!
Logic, rezulta ca alegere=iubire………
Am ales sa cunosc un barbat atipic, care nu seamana cu nimic din ceea ce am intalnit pana acum; logic, am ales sa-l iubesc???
Nu am descoperit prin ce mecanism am facut aceasta alegere, stiu doar ca aceasta iubire imi defineste viata acum.
Rade deseori……..si rasul lui rasuna in mintea mea chiar si cand nu e langa mine
Cateodata fuge in el…….acolo, undeva, are el un coltisor…….se ascunde acolo
E tulburator de trist cateodata……….si plin de amintiri ca o carte de povesti, ai tot sta sa-l asculti……..
Taie felii, felii marunte din el si da tuturor din jur………”luati fratilor!……..la mine se regenereaza!”, uimitor………egoismul nu a fost prezent cand ursitoarele i-au daruit defecte si calitati
S-a chinuit indelung si meticulos sa impatureasca fiecare bucatica rupta din sufletul lui……..a asezat bucatelele una langa alta si apoi iar le-a impaturit………i-a luat ceva vreme
Si pentru ca nu se legau foarte bine intre ele, a unit bucatelele cu amintiri frumoase
Elaborata treaba……..sa pansezi asa fiecare bucata de suflet
Cateodata refuza sa vada ambalajul mare si mult care tine laolalta sufletul lui, cateodata inevitabil il vede si ar vrea sa gaseasca ceva cu care sa sudeze totul…….sa scape de amestecul aproape daunator creat cu atata truda
E ca un pansament……….e foarte bun o perioada, te fereste de rele si te ajuta sa te vindeci…….dar trebuie scos la un moment dat, rana trebuie scoasa la lumina,la aer, expusa, asa se incheie un proces de vindecare
Ma intreb daca stie asta
Ma intreb daca vede asta
Se aseamana mult cu broscutele testoase……………el insusi pare a fi una………are nevoie de carapacea in care sa se ascunda , are nevoie de caldura, are nevoie de o insula pe care sa vina mereu ………
Nu stie ca asociem perceptii din mintea noastra cu ce se afla in jur, cu ce alegem sa avem in jur……..sau poate stie, dar nu a cantarit cu aceasta masura niciodata lucrurile
Ma minunez cata intuitie are………..foloseste acea parte din creier pe care omul de rand de obicei o lasa in latenta…….(e mai comod pentru ei sa se anchilozeze acea parte de creier undeva in adolescenta si sa ramana asa tot restul vietii), de ce?
Pentru simplul fapt ca folosind partea asta de minte alegi sa fii nemultumit, alegi sa nu stii niciodata sigur, alegi sa cercetezi, sa obosesti cautand si afland……..
Ii place sa afle gandurile oamenilor, sa desluseasca o amprenta a lui in fiecare din ceilalti……o matrice universala care sa-l convinga ca e pe drumul cel bun
Povesteste straniu……….te duce fara sa vrei in ambientul pe care el il vede mental, cu usurinta……..vezi culorile, simti senzatiile…….e imposibil sa nu te transpui cand il asculti
Imi pare rau ca pe umeri duce un bagaj nociv si greu………e mai rau ca furnica, ce poate cara de 10 ori greutatea ei, si se ambitioneaza sa care bagajul constient fiind ca undeva exista un capat de drum
Face pauze, lasa bagajul jos, se odihneste putin, cat sa poata continua, dar atat, asta e singura concesie pe care o poate face, asa si-a impus, asa a ales (sa se pedepseasca poate)
Uneori tresare in somn……..precum un copil speriat
Alteori doarme senin…….cu un zambet strengaresc in coltul gurii
Ar iubi, mult de tot, dar se teme sa o faca……….chiar daca intuieste ca asta e calea experienta ii spune ca el, cumva, nu poate sa mai lase pe cineva sa mai pipaie in voie sufletul lui…..cam ce a iubit i-a fost luat de langa el………..
Nu intelege de ce, ar vrea sa stie, cauta un raspuns……..
Iubirea nu mai e decat in amintiri………copilul mult dorit pare a fi la 1000 de ani lumina…….
Toate drumurile pe care merge se desfac si se bifurca in alte zeci si zeci de drumuri………spunea odata ca e usor sa te ratacesti……….
Am incercat sa mi-l imaginez gol de toate cele lumesti………sa-l vad doar ca suflet
Si am reusit!
Asociind senzatiile, perceptiile si reprezentarile despre EL, cu ochii mintii am vazut cum e…….
E ca un bloc inalt si zvelt , construit armonios si drept, direct spre cer, cu o fundatie rezistenta, pe langa care el a ridicat numeroase schele, handy man!
Tot repara el mereu cate ceva, tot nemultumit de el, tot strange si curata petele lasate de altii, care nu au avut atata grija de sufletul lui…….mai pune cate o bucatica la locul ei dupa ce cineva neatent sau rauvoitor a rupt-o de acolo
De atata vreme stau schelele astea pe langa bloc, de el chiar a ajuns sa creada ca datorita lor sta in picioare toata cladirea………le simte protectoare, stie cu ochii inchisi sa se catere pe ele pana sus si sa repare repede ce s-a stricat
Dar schele astea sunt doar niste amarate de scandurele
Subrede
Nu inseamna nimic pe langa maiastra cladire ce rasare dintre ele
Daca le-ar darama de maine si le-ar indeparta………ar ramane la vedere o mandrete de cladire, impunatoare, armonioasa, pe ale carei ziduri a mai lasat timpul cate o urma…….dar trecerea timpului nu a facut decat sa ii dea un aer mai aristocratic si nobil
Si nu ar fi nimic in neregula ca e asa, doar ca EL nu stie asta
Nu reuseste sa vada……..
Leaga mereu cu sarmulite peste sarmulite schelele , sa reziste inca un an, inca o luna, inca o zi……”
inteligenta emotionala ne face OAMENI
Gabriel Garcia Marquez
"Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.
As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.
As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!
Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.
Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor...
Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata... N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii... Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.
Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.
Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune "te iubesc"si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.
Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.
Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui "imi pare rau", "iarta-ma", "te rog" si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.
Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine."
"Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.
As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.
As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!
Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.
Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor...
Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata... N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii... Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.
Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.
Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune "te iubesc"si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.
Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.
Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui "imi pare rau", "iarta-ma", "te rog" si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.
Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine."
EVANGHELIA FEMEII COPIL
EVANGHELIA FEMEII COPIL
Voi arde precum soarele
in fiecare zi, atatea si atatea ore
ca sa pot incalzi o inima
arzand atat de intens, voi disparea si voi renaste
mereu si mereu
nu stiu cat va dura
nimeni nu stie
geneza lumii nu e la fel cu geneza dragostei
stiu de undeva ca se poate intamplasa te minunezi instantaneu de un suflet
stiu de undeva ca se poate sa lovesti instantaneu, ca un animal feroce
fara sa stii ca esti capabil sa o faci
si apoi poti reveni la calmul de dinainte de furtuna
ciudata fiinta omul
are nevoie de atatea si atatea minunatii
e trist ca nu le poate gasi corespondent
intr-un singur alt om
fiecare alt om ii poate darui ceva anume
dar el, ciudata fiinta
de unde sa stie ce sa aleaga?de unde sa simta linia fina a destinului sau?
se chinuie
alearga dupa fantasme si inchipuiri
face si desface planuri
invata transpirand si dornic de a pricepe ceva
si cand colo...........ha! ha! ha!ironie, cruda ironie
se trezeste ca e mai nestiutor ca niciodata
si o ia de la capat
il fascineaza cei care stiu
de unde stiu ei?
cei care pot
de ce pot ei?
se incrunta si isi spune
o sa pricep vreodata?
au vreun rost toate cate mi se intampla?
de ce cautam sa fim alaturi de alt om?
de ce facem copii?
de ce fiecare fiinta se afla doar in proprietatea sa
si nu poate apartine niciodata altcuiva?
ne inconjuram de false iluzii
ne amestecam printre cuvinte
ne intersectam cu oameni
ne intersectam cu suflete
ne bucuram , plangem, devenim indiferenti
citim din marii scriitori si filosofi ai lumii
sa patrundem in intelepciunea lor
cata zadarnicie
cata truda
pana ajungem sa vedem
ca de fapt
fiecare din noi suntem scriitori si filosofi
pe baza propriei experiente si vieti
si putem da postulatele noastre
si putem explica angoasele noastre
putem fi o clipa deasupra tuturor
zambind cu un zambet special
doar pentru ca avem o amintire nepretuita
asta ne face bogati?
asta ne face filosofi?
cine stabileste in lumea asta ca cineva
e filosof, poate marca lumea cu o teorie sau o idee?
tot noi
fiecare din noi
cei care suntem mici scriitori si filosofi
cei care ne intersectam cu oameni si suflete
cei care niciodata nu vedem ceea ce conteaza de fapt
iata!am devenit filosof!
CONTEAZA DE FAPT SA FII IUBIT ASA CUM ESTI
ASEMENEA IUBIRII DE MAMA, NECONDITIONATA
PENTRU CARE PUIUL EI E CEL MAI BUN
CONTEAZA SA NU GONESTI PE CEI CARE TE IUBESC
EI NU SE VOR OPRI SA TE IUBEASCA DACA II GONESTI
DAR TU VEI FI LIPSIT DE O PARTE DIN TINE
asta e iubirea, o parte din noi
restul.........e un NIMIC
poti avea tot restul............daca nu ai acea parte
esti un NIMIC
un REST
contorsionat de cautarea intregului
participand la nebunia generala
alergand, alergand........numarand, calculand
Doamne! cateodata e prea tarziu cand ne trezim
si prea tarziu sa se trezeasca in noi
ceea ce genereaza existenta noastra.
cu speranta ca ma voi trezi la timp, cu promisiunea ca ma voi uita in jurul meu si niciodata nu voi goni pe cei ce ma iubesc asa cum sunt te rog doamne, fa-ma sa pot exista IUBIND
Voi arde precum soarele
in fiecare zi, atatea si atatea ore
ca sa pot incalzi o inima
arzand atat de intens, voi disparea si voi renaste
mereu si mereu
nu stiu cat va dura
nimeni nu stie
geneza lumii nu e la fel cu geneza dragostei
stiu de undeva ca se poate intamplasa te minunezi instantaneu de un suflet
stiu de undeva ca se poate sa lovesti instantaneu, ca un animal feroce
fara sa stii ca esti capabil sa o faci
si apoi poti reveni la calmul de dinainte de furtuna
ciudata fiinta omul
are nevoie de atatea si atatea minunatii
e trist ca nu le poate gasi corespondent
intr-un singur alt om
fiecare alt om ii poate darui ceva anume
dar el, ciudata fiinta
de unde sa stie ce sa aleaga?de unde sa simta linia fina a destinului sau?
se chinuie
alearga dupa fantasme si inchipuiri
face si desface planuri
invata transpirand si dornic de a pricepe ceva
si cand colo...........ha! ha! ha!ironie, cruda ironie
se trezeste ca e mai nestiutor ca niciodata
si o ia de la capat
il fascineaza cei care stiu
de unde stiu ei?
cei care pot
de ce pot ei?
se incrunta si isi spune
o sa pricep vreodata?
au vreun rost toate cate mi se intampla?
de ce cautam sa fim alaturi de alt om?
de ce facem copii?
de ce fiecare fiinta se afla doar in proprietatea sa
si nu poate apartine niciodata altcuiva?
ne inconjuram de false iluzii
ne amestecam printre cuvinte
ne intersectam cu oameni
ne intersectam cu suflete
ne bucuram , plangem, devenim indiferenti
citim din marii scriitori si filosofi ai lumii
sa patrundem in intelepciunea lor
cata zadarnicie
cata truda
pana ajungem sa vedem
ca de fapt
fiecare din noi suntem scriitori si filosofi
pe baza propriei experiente si vieti
si putem da postulatele noastre
si putem explica angoasele noastre
putem fi o clipa deasupra tuturor
zambind cu un zambet special
doar pentru ca avem o amintire nepretuita
asta ne face bogati?
asta ne face filosofi?
cine stabileste in lumea asta ca cineva
e filosof, poate marca lumea cu o teorie sau o idee?
tot noi
fiecare din noi
cei care suntem mici scriitori si filosofi
cei care ne intersectam cu oameni si suflete
cei care niciodata nu vedem ceea ce conteaza de fapt
iata!am devenit filosof!
CONTEAZA DE FAPT SA FII IUBIT ASA CUM ESTI
ASEMENEA IUBIRII DE MAMA, NECONDITIONATA
PENTRU CARE PUIUL EI E CEL MAI BUN
CONTEAZA SA NU GONESTI PE CEI CARE TE IUBESC
EI NU SE VOR OPRI SA TE IUBEASCA DACA II GONESTI
DAR TU VEI FI LIPSIT DE O PARTE DIN TINE
asta e iubirea, o parte din noi
restul.........e un NIMIC
poti avea tot restul............daca nu ai acea parte
esti un NIMIC
un REST
contorsionat de cautarea intregului
participand la nebunia generala
alergand, alergand........numarand, calculand
Doamne! cateodata e prea tarziu cand ne trezim
si prea tarziu sa se trezeasca in noi
ceea ce genereaza existenta noastra.
cu speranta ca ma voi trezi la timp, cu promisiunea ca ma voi uita in jurul meu si niciodata nu voi goni pe cei ce ma iubesc asa cum sunt te rog doamne, fa-ma sa pot exista IUBIND
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
