alte pagini de jurnal

MOTTO- “Omul se află exact în locul unde se află suferinţă şi fericire, adică între plante şi zei. Căci pentru Dumnezeu cuvântul fericire este la fel de inutil ca şi pentru plante”
Octavian Paller

***
noiembrie 2007
pagini de jurnal
Despre gindurile mele…

Sunt clipe în care trăim cu atâta intensitate experienţele pe care viaţa ni le oferã generoasã, incât explodãm de plinãtate, uneori dureroasã, alteori dulce, dar triumfãtoare ne împinge spre un drum din care câştigãm un foc nou, o speranţã nouã, un alt vis ori rãmânem luciditaţi relative. O problemã fundamentala pe care omul o trateaza de secole este însăşi viaţa pe care o traieşte. Străduindu-se să o înţeleagă şi, în primul rând, să se înţeleagă pe sine, caută raportul său cu lumea, legăturile dintre el şi univers, încercand să-şi afle locul. Este o luptă tulburătoare pe care o purtăm cu noi înşine, cu oamenii de lângă noi, cu tot ceea ce ne înconjoară, numai pentru a descoperi cine suntem, de ce viaţa ne oferă urcuşuri şi coborâşuri, de ce iubim sau suferim sau, pur şi simplu, de ce într-o rutină blestemată existăm nefiind. Dornici de a ne stăpânii personalitatea, de a sti cum să reactionăm înaintea necunoscutului, înaintea oamenilor, fiecare dintre noi se străduieşte să capete în timp un adevăr despre el şi lume. Nu ştim niciodata daca ajungem la adevar sau rămânem doar cu o vaga perceptie a acestuia însă, ca trăsătură principală a ceea ce viaţa ne oferă spre cunoaştere, fiecare ajunge mai devreme sau mai târziu la un soi de revelaţie sau, dacă nu la un soi de revelaţie, măcar la o cunoaştere mai adâncă a întregului.
Odată cu trecerea timpului, experienţele ne conturează viziunea personală asupra vieţii, ne modelează clădindu-ne o atitudine faţa de aceasta, îndemnându-ne spiritul spre încercarea de a se acomoda în lumea exterioară. Dificultatea cu care ne confruntăm in realizarea acestei dorinţe, uneori ne determina să renunţăm la încercarea de a ne unii spiritul cu lumea. Marginalizându-ne, într-un fel, conştiinţa asupra posibilităţii reale de împlinire a acestui ideal. Trecând printr-un şir de trăiri emoţionale care mi-au purtat conştiinţa şi sufletul într-o furtunoasă aventură, am găsit că fiecare trăire a fost, deşi o mare suferinţă şi disperare pe moment, o eliberare extraordinară care m-a împins să gândesc, într-un final, că oricâte prăbuşiri ar cunoaşte omul în viaţă, triumful se naşte mai cutremurător şi plin de vrajă, dăruindu-ţi însăşi viaţa ca miracol şi împlinire. Astfel s-au născut aceste ginduri ale căror idei se vor scurge în febra unor contadicţii şi soiuri de revelaţii care, nu ştiu dacă vă pot ajuta cu ceva însă, poate, vă vor deschide sufletul şi vă vor alunga tristeţile pentru că, viaţa este superbă.


Un soi de curaj

A părăsi iubirea pentru a te feri de moarte. O moarte a sufletului care îşi pierde vigoarea şi esenţa dăruind fără încetare sentimente într-un loc pustiu care, cu timpul, ar fi acaparat şi spiritul tău transformându-l într-un gol amar. Asemeni oricărei plinătăţi, cantitatea emoţională care există, în clipa în care nu se revarsă înapoi dintr-o sursă anume, se pierde, se stinge şi moare, ori se transformă în suferinţă şi disperare.
Nici o fiinţă nu poate dărui în permanenţă fără a i se returna o mică parte, oricâtă generozitate s-ar afla în acea persoană, oricât de devotată şi plină de exuberanţă emoţională ar fi, această mărinimie exagerată îi ucide sufletul. Pentru a putea supravietui fără să-ţi risipeşti întreaga trăire emoţională, nu ai dreptul faţă de tine însuţi ca om, să te ruinezi clădind frumuseţea ta interioară într-o persoană capabilă doar să extragă din sufletul tău, fara să reverse ceea ce “fură”. Orice relaţie, orice mare iubire şi orice foc care leagă doi oameni nu poate să se menţină dacă porneşte doar din partea unuia dintre parteneri, adevărata dragoste nu are nici o legătură cu sacrificiul de sine, cu martiriul sentimental. Adevărata dragoste se bazează pe reciprocitate, atunci te înalţă, nu te omoară şi nici nu te osândeşte chinului mut al disperării.
Există oameni care sunt incapabili să viseze sau să-şi trăiască propriul vis şi, atunci, trăiesc în visele altora însuşindu-şi expresivitatea acestora, secătuindu-i de intensităţi din nevoia de a se umple pe ei înşişi. Crează o iluzie despre sine şi pentru a se convinge de autenticitatea ei influenţează iubirea persoanei de lângă ei in asemenea masură incât comportamentul acesteia să se modeleze perfect pe dorinţele lor, distrugând temperamental şi comportamental Eu-l persoanei care-i iubeşte. Încercând ca prin transformarea omului de lângă ei să-şi poată menţine lumea în picioare şi credinţele care, de fapt, sunt foarte firave şi nesigure. Astfel că, recurg la cele mai patetice şi jalnice şantaje sentimentale, la cele mai groteşti atacuri fizice si manipulări psihice, întemniţând personalitatea partenerului sub o perdea de neştiinţă, convingându-l de inferioritatea lui şi de faptul că fără prezenţa lor nu ar însemna nimic pentru lume. Sentiment şi teamă care se află de fapt în sinea celui care determină maltratarea interioară a partenerului. Folosindu-se de toate slăbiciunile pe care le cunoaşte şi pe care le-a născut cu bună ştiinţă în acesta, îşi constuieşte pe suferinţa partenerului un templu în care să fie idolatrizat şi admirat datorită fricii că în lumea reală nu se poate integra şi că altă persoană nu l-ar accepta aşa cum este. Ca să iubeşti fără a fi iubit nu este inimaginabil, de neacceptat, dar ca să te laşi ucis pentru ca altul să se considere plin în simţire, să-şi anuleze din propria conştiinţă teroriile, este dramatic pentru propriul tău suflet. Resemnarea spiritului este tragică, însă uciderea sufletului este îngrozitoare pentru că fără acesta, tu ca fiinţă te-ai rătăcit, iar când sufletul moare e cumplit de dureros, deoarece lumea nu ţi-l va clădi niciodata la loc. Vei fi străin de univers, de tine insuţi, vei fi mort. Oricâte dureri şi nelinişti se pot simţii în clipa în care renunţi la iubirea în care speri şi crezi, este mult mai bine, eşti mult mai în siguranţă părăsind pe altul decât pe tine însuţi. Este mai firesc să suferi nebuneşte din neâmplinirea unui vis, decât să-ţi pierzi până şi suferinţa. Nu există suferinţă veşnică, întotdeauna lumea se schimbă şi sufletul este capabil să-şi refacă forţele şi să plece la luptă. Paler spunea tulburător de profund că “întotdeauna mai rămâne o cale, întotdeauna mai rămâne ceva de iubit.” Ceea ce vine să confirme că niciodată nu poţi să spui că viaţa ta s-a terminat, s-a finit în urma unor sentimente dureroase, în urma unor disperări cumplite. Poate, tocmai în clipa aceea, când disperarea şi suferinţa îţi erodau până şi ultima fărămă de sentiment, de suflet, ai renăscut. Ai ars până la rădăcină pentru ca mugurii să crească spre soare, spre lumina care ai uitat că există pentru tine, spre răsăritul care izbucneşte pentru tine şi apusul care coboară lumea pentru tine. Atâta timp cât ştii să lupţi poţi să dobândeşti de la viaţă tot ceea ce-ţi doreşti, important este să fii conştient de faptul că până şi suferinţa e realativa. Când te simţi mereu vinovat în iubire şi niciodată indeajuns de bun pentru celălalt, este timpul să pleci, să inţelegi că locul tău nu se afla acolo şi oricât ai încerca să schimbi lucrurile, tu niciodata nu vei fi fericit.
Individul aflat mereu în poziţia de receptor cu pretenţii care nu dăruieşte nimic către sursă, este un gol imens care se hrăneşte din alţii neputându-şi umple pustiul sufletului. O astfel de persoană se consideră multumită sufleteşte, căci împlinită nu se va simţii niciodată, în momentul în care se află alături de o persoană incărcată de substanţă şi care să poată consacra în golul ce se află în sufletul vecin, o trăire autentică pe care acesta să o considere ca fiind personală. Cu cât individul care captează energia celui de lângă el simte că forţa acestuia slăbeşte, expansiunea se diminuează, devine nemulţumit şi caută o nouă energie din care să se alimenteze, pe care să o subjuge.
Cel care pierde forţa lângă un asemenea om, nu este de fapt cel care pierde în esenţă, energia este regeneratoare în suflet, pe când omul lipsit de energie proprie, cerşetor al visului altor fiinţe, acesta poate fi considerat cu adevarat un om irosit. Acest om se va afla intr-o continuă căutare, într-o permanentă agitaţie neliniştită, fiind victima propriei instabilităţi şi nesiguranţe. Asemenea lui Don Juan a cărui dragoste nu este decât o latură efemeră va trăi in virtutea unor necesităţi care-i asigură doar un plin de energie provizorie. Ca şi Don Juan care cucereşte pentru ca în final să renunţe la cuceririle sale, intrat în mecanismul necruţător al tragediei, rolurile sentimentelor se schimbă având în vedere faptul că eu sint genul de om care doreşte să fie iubit de toată lumea insă nu voi fi iubit de nimeni şi nici nu voi putea iubi vreodat, aşadar tragedia este aceeaşi. Fericirea provizorie nu poartă în ea decât gustul morţii, otrava neputinţei şi singurătatea.
Sufletul care nu este caracterizat de esenţe adânci nu are inrădăcinări puternice, modelându-se în funcţie de interese şi opţiuni. Înclinând spre o tragedie sentimentală izbucnită tocmai din neputinţa de a păstra. Totodată, nu are capacitatea să înţeleagă adevărata valoare a sentimentelor, adevăratul foc care arde în ele însufleţind omul. Trăirile din adâncimi inexprimabile nu-mi vor fi niciodată cunoscute datorită superficialităţii care ma caracterizează. Astfel că, nu există o nenorocire mai mare decât aceea a omului incapabil de simţiri autentice, care se hrăneşte la suprafaţă cu firmiturile pe care le prinde din zbor când unii oameni le aruncă în afară prin exprimări, niciodată de intensitatea celor din adâncuri.
Aşa că, în cazul unei experienţe în care dăruim sufletul unui om care nu ştie ce să facă cu el, suferinţa nu se naşte din dragoste pierdută, ci din dragoste înşelată de vis şi speranţă.
Deşi sufletul îşi are raţiunile lui, uneori din prea multă nevoie de exprimare, pierde puterea de a discerne ce se întâmplă în jurul său şi te poţi trezi din vis mult prea târziu, când nu mai rămâne nimic din tine. Iubirea este jocul dintre suflet şi raţiune, nu este niciodata raţiune pură, iar în omul a cărui latură erotică şi sensibilă este dezvoltată mai mult, sufletul înclină mai puternic spre satisfacerea nevoilor apetente. Lucru care, bineânţeles, provoacă uneori deziluzia că necesităţile nu pot fi satisfăcute în totalitate din cauza incapacităţii lumii exterioare. Legătura cu lumea exterioară este indispensabilă căci, toate aceste dorinţe apetente ale sufletului nu pot fi împlinite decât printr-un acord între suflet şi lume. Acţiunea reciprocă este inevitabilă, iar contactul dintre suflet şi lume este prin natura sa necesar, oricâte prăbuşiri ar cunoaşte individul a cărui suflet cere lumea si totodată fuge de ea. Nimic nu se poate realiza în singuratate şi, astfel, nu există nici o cale de întoarcere definitivă, omul neputând rupe contactul cu lumea oricât si-ar dori să se ascundă în umbra ei.
Aşadar, până când nu eşti furat din tine însuţi, până când nu consideri că ceea ce trăieşti îţi provoacă suferinţă, trăieşte fără o raţiune, pur şi simplu, simte şi atât.
Un soi de curaj poate fi acela când ştii să renunţi şi să accepţi neimplinirea, dar intotdeauna sa o iei de la capăt şi niciodată să nu spui “ajunge”. Eşti golit sufleteşte? Eşti străin de tot ceea ce odata te făcea sa râzi? Ai impresia că Paradisul e acelaşi lucru cu Infernul, iar fericirea e o extensie a suferinţei? Suferinţă care ne înşeală făţarnică şi mincinoasă pentru că, se întâmplă ca o clipă de nefericire să se transforme în ceva plăcut dupa care să tânjim într-un infinit de suferinţe fără să ne mai permitem să spunem că nu am fost fericiţi niciodată. Intrăm în această luptă fără să ne amintim că, pe poarta Infernului lui Dante scrie: “Lasciate ogni speranza, voi ch`entrate”. Atâta timp cât mai găseşti în tine puterea de a spera şi de a iubi eşti în Paradis, şi-atunci de ce să ne împietrim inima consimţind o sinucidere prostească ale cărei temeiuri n-ar fi decât disperarea că ajungem să dispreţuim Paradisul? Uşurinţa cu care ne îndepărtăm de căile implinirii noastre ne face vinovaţi de toate suferinţele pe care le îndurăm încăpaţânaţi să nu recunoaştem că încercăm să ne consolăm cu nefericirea pentru că nu suntem îndeajuns de puternici să devenim din “oameni care există, oameni care ard”.
Acolo unde nu mai există speranţă nu mai există nimic şi, oricâte valuri ar săruta tărmurile sufletului meu, n-aş putea decât să regret c-am transformat speranţa în inutilitate. Când omul a uitat să spere, a uitat că e om. Aşa cum, când omul uită să iubească, uită că e viu.

Privind cãtre oameni
*
Timpul se joacă cu oamenii, ne condiţionează atât de mult iar, raţiunea noastră este uneori atât de îmbâcsită şi sufletul atât de rătăcit, încât ne pierdem în timp, ne sacrificăm lui pe indelete ca într-o sinucidere lentă dar sigură. Oamenii sunt depresivi, închişi, dar cum să nu fie astfel când văd în jurul lor atâta neputinţă? Există, dar nu sunt.
Sunt asemeni legumelor care îşi aşteaptă anotimpul rodnic, dramatic fiind că mulţi gândesc şi ştiu că anotimpul se lasă aşteptat deoarece ei au căzut şi, neputându-se ridica aşteaptă în nemişcare. Iar cum oamenii nu sunt doar nişte legume, ştiu că fără acţiune nu dobândesc nimic, nici măcar puterea de a se ridica din nou. Oamenii sunt curajoşi, luptători aprigi care gândesc în nebunia pasiunii lor că vor reuşi într-o clipă să descopere lumea, dar timpul îi face victimele propriului curaj. Victime pentru că au aşteptat mai mult de la lume, iar unii oameni i-au zdruncinat atât de puternic încât s-au trezit conştienţi de faptul că nu pot să dărâme munţii peste noapte şi nici nu pot avea certitudinea că o vor putea face vreodată. Si, deşi multe dezamăgiri se izbesc de conştiinţa unui om, acesta cunoaşte faptul că oricat s-ar strădui să reuşească de unul singur, nu va reuşi fără oamenii din jur. Aceştia sunt ca un punct de sprijin, indiferent de curajul descoperit în tine, te opreşti în final în oameni, iar aceştia pot să-ţi fie sprijin sau panta decăderii.
Mulţi dintre noi am vrea să rămânem singuri, considerând că oamenii din jur ne opresc din avântul nostru spre nemărginire dar, mai apoi, realizăm că ne aşteaptă o eternitate de singurătate şi că acum, rătăcitori prin sufletul lumii avem nevoie de oameni. Uneori este descurajant să-ţi vezi şi ultima speranţă distrusă, înlocuită de un nou chin, e cutremurător pentru un curajos să nu-şi găsească puterea, să se simtă biciuit din toate direcţiile, chiar dacă totul este o fantasmă dramatică a propriei lui conştiinţe. Dureros este să poţi fii fericit şi să nu mai ai puterea să fii, transformând totul într-o tragedie, chiar şi tragedia faptului ca eşti iubit şi iubeşti.
Acesta este adevăratul declin al omului curajos şi puternic, din amărăciune să se poticnească într-o neputinţă conceptuală.

*
Oamenii încearcă să-şi umple golul din viaţă visând, trăind pur şi simplu într-o realitate imaginară, creată special pentru sentimentele care nu pot fi împlinite. Pasionali, rămân tributari ai aceluiaşi vis de iubire, fugind dintr-un loc în altul sperând ca din toate colţurile în care ajung să culeagă acea nebunie de trăire fabuloasă care îi umple de emoţie şi extaz. Uneori, avem senzaţia că cerem prea mult faţă de posibilitatea lumii de a dărui, de a simţi, şi, deşi acest aspect ne determină pe unii dintre noi să ne simţim superiori, adevărul este că această situaţie ne răneşte subjugându-ne unei inferiorităţi de a fi. Pentru că atunci când simţi mai mult decât o lume, neputând să-ţi trăieşti pe deplin întreaga frumuseţe şi bogăţie interioară, devii un inferior al propriei conştiinţe, balansat între “a vrea” şi “a putea”. Astfel că, lumea în felul ei ne mijloceşte, provocându-ne declinul, tragedia neimplinirii spirituale, împlinire pe care eu o găsesc a fi singură virtute valabilă a existenţei omului şi care, prin însăşi profunzimea ei dă naştere altor virtuţi. Totuşi, dacă stai şi priveşti lumea ca universalitate, afli că în ansamblul ei, este singura care în profundă legătură cu sufletul ne poate ajuta la împlinirea spirituală şi, tot ceea ce ne mijloceşte sunt doar anumite amănunte pe care societatea le-a clădit în lume.
Contrazicând orice latură a idealismului care mă caracterizează şi înlăturând din mine orice urmă a pasiunii, deşi aş putea trăi în această lume fără a încerca să-mi umplu golurile din existenţă, m-aş dezintegra asemeni oricărei mortăciuni ce nu-şi mai are rostul pe lume. Aşa că, nu pot decât să-mi ridic conştiinţa deasupra durerilor, încercând să trăiesc conform cu putinţa generală iar, dacă cumva, din întâmplare, voi mai găsi în mine pasiune tumultoasă, am datoria să o înlătur fără sensibilitate şi remuşcare. Nu am dreptul să simt o asemenea frumuseţe într-o lume care se opune sentimentelor măreţe, însângerându-le spre dispariţie cu cele mai jalnice şi banale răutăţi tipic omeneşti. Cu greu am înţeles că, trăirea interioară pe care o simţi alături de alţii într-o descătuşare naiva, ori îţi este furată din invidie ori, îţi este distrusă din egoism. Si ce mai rămâne de făcut este să te refugiezi, separat de toate cele exterioare, şi să-ţi arzi pasiunea în tine însuţi fără să dai de veste nimănui de visul ce-l trăieşti până la lacrimi de unul singur.
Oamenii nu înţeleg şi de aceea se ajunge la o gândire suferindă, la o percepţie bolnavă, la o interpretare lacunară a lumii, vieţii şi omului. Nu înţeleg lumea şi de aici porneşte neinţelegerea de sine, acel colaps între om şi lume, acea separare între spirit şi conştiinţă care, îl înstrăinează pe individ distrugându-i dorinţa pasiunii, iar cel care o mai are, o consumă singuratic din teama de a nu fi distrus ori îndepărtat dintr-o lume în care trebuie să trăiască, să spere, să viseze şi, să ardă speranţe, vise şi trăiri.

*
Mă gândesc că oamenii sunt atât de vulnerabili, încât ajung atacabili până şi în propriile convingeri. Se duşmănesc între ei, se trădează şi se mint, conţinând atâta murdărie spirituală încât, nici apele unui potop nu ar putea să-i spele. Privindu-ne, mă înfioară maleficul din noi. Neâncrederea şi dezamăgirile provocate de oameni creaza goluri, iar pentru om este mai simplu să-şi umple golul cu ură, găsind mai profitabilă calea prin aceasta decât prin sentimente frumoase, trăind falsa descoperire a unei puteri capabile să-l ferească de alte lovituri ale vieţii.
Treptele vieţii pe care omul le urca încet, deşi timpul nu mai are atâta răbdare cu oamenii, îl transformă şi îl retransformă consolidându-i percepţiile asupra lumii. Dezamăgirile, frustrăriile, neimplinirile, deziluzia şi trădarea, prind contururile tragediei, transformându-i pe oameni în oceane de suferinţă. Pentru a nu fi copleşit de acestea, omul devine în sine un singuratic şi un melancolic.
Este revoltător să vedem şi să simţim în lume atâta degradare umană, este trist că am ajuns din prieteni să fim duşmani, din iubiţi să fim nişte necunoscuţi şi, din oameni să devenim simple animale sociale.Nu am putut niciodată să înţeleg de ce oamenii nu se pot dovedii vertebrali şi sinceri până la final iar, dacă mai sunt astfel de oameni, aceştia au cel mai mult de suferit şi pătimit. Dureros este că, odată ajuns într-o haită preiei spiritul ei, mai devreme sau mai târziu, oricât de puternic ai fi influenţele te doboară. Fiecare gândeşte în sinea lui că prin puterea altui om se poate ridica, călcându-l în picioare, luându-i tot ce are mai bun, terfelindu-l în neputinţă, pentru ca apoi, să-i râdă ironic în faţă.
Lumea e un dezastru! Un dezastru al constiintei.
Valorile decad, oamenii sunt plini de stricăciune, iar lumea moare îngreunată de fuga noastră din faţa adevărului. Ne temem să vedem ce a devenit lumea pentru că ne temem de noi înşine. Astfel că, omul se mulţumeşte să-şi trăiască viaţa fără să o mai gândească, pur şi simplu, ia ce i se oferă şi dăruieşte după bunul plac dar, în schimb are pretenţia să-şi primească tronul regal. Adevărul este însă altul, aşa cum spunea P. Bruckner, pe această lume există două tipuri de oameni, “oameni care au trăit şi oameni care au durat”. Nietzsche considera că epuizarea şi surmenajul sunt viciile noastre moderne, iar Steiner spunea că trăim într-o “ inerţie frenetică”, stil de existenţă care ne determină să suportăm toate inconvenientele disperării fără să fim şlefuiţi de timp. Trăind o stare intermediară care nu poate fi denumită nici fericire şi nici suferinţă, poate o dărâmare a sistemului de iluzii care sarcastic ne dă viaţă teoriilor absurde din dorinţa omului de a se desfăşura şi în cazul acesta, aşa cum spunea Cioran, “spiritul şi-ar sacrifica pentru asta legile, vechile sale exigenţe”. Am uitat că nu lumea ne construieşte spre fiinţare, spre desfăşurarea exploziilor noastre interioare, iar începutul greşelii noastre a fost momentul în care am încercat din dorinţa absurdă de a poseda un surplus de timp să impiedicăm ritmul timpului să ne asalteze. Efort care din aspiraţiile noastre de a dezintegra lumea şi legea naturală, ne-a dezintegrat pe noi prefăcându-ne în fărâmiţări temporale. Aproape tot ce intră pe mâna omului avid de putere, se transformă în murdărie şi dezintegrare, ia forma nimicului care odată cu trecerea timpului va suge tot ce găseşte în cale transformând intr-un vid abisal. Maturizarea privită în individ nu mai reprezintă o transformare plină de înţelepciune ci, un fenomen prin care individul devine mai rău decât altul. Făcând analogie între maturizarea şi brutalitatea individului social, observ că răutatea pe care o cunoaşte omul cu timpul, este un element care-i determină încrederea în sine, determinându-l să se considere mai puternic decât alţii, iar această percepţie despre sine îi oferă individului o anume siguranţă. Deşi nu mai există noţiunea de sclavie în societate, această formă socială nu s-a destrămat, astfel că, lumea se împarte încă între STAPANI şi SCLAVI. Pretindem că suntem stăpâni pe noi înşine, că în sufletul nostru suntem buni însă societatea ne schimbă, pretindem că suntem oameni valoroşi şi de bună credinţă dar, în momentul în care ne simţim atinşi de anumite principii noi care ne pot schimba percepţia despre noi înşine, reactionăm cu o brutalitate şi ură nemarginită. Neacceptând contrariul asupra unei idei preconcepute ori, în argumentarea şi susţinerea ideilor, se vede că oamenilor le este teamă să descopere că ceea ce credeau ei despre sine, nu era decât visul că ar putea fi astfel şi, îngroziţi se războiesc cu cel care le poate dezechilibra conştiinţa. Si, cum oamenii se tem că nu au certitudini despre nimic, atunci când consideră că stăpânesc anumite certitudini se înspăimântă la gândul că totul e o iluzie. Ferindu-se de multe ori să reia un drum al conştiinţei, trecut cu greutate, preferă să nu ştie decât ceea ce le este pe plac iar, când un individ afirmă incertitudinea certitudinii lor, se înfurie şi nu acceptă. Si tot P.Bruckner spunea că, “timpul, mare bandit, ne pradă încontinuu; dar una e să fi furat cu măreţie şi să îmbătrâneşti cu conştiinţa unei existenţe pline şi bogate şi alta e să fii ros cu meschinărie, oră după oră, pentru lucrurile pe care nici nu le-ai cunoscut”. Brutalizarea fiinţei noastre de către noi înşine, incapacitatea de a decupa din credinţele interioare, din descoperirile si banalitatea exterioară, împinge existenţa individului spre otrăvirea sufletului şi a destinului cu o îngrădire temeinic construită de teama că temporalul ia caracteristicile definitivului. Dacă înainte, “aproape toate revelaţiile noastre le datorăm freneziei, dezechilibrului noastru împins la paroxism”, după cum spunea Cioran, acum revelaţiile noastre se nasc din disperarea de a nu avea nimic. Revelaţiile devenind născociri care să-i inventeze omului o lume nouă, un destin nou, o existenţă nouă redată de forţele sale, învaţându-l în permanenţă că el, omul, este stăpânul propriului său destin, că până şi Dumnezeu şi-a pierdut rolul în viaţa umanităţii şi totul curge la voia întâmplării, în voia omului. Când un popor îşi pierde credinţa îşi pierde spiritualitatea, iar când un om îşi pierde credinţa se pierde pe sine. Însă din ideea lui Karl Marx, “ a aboli religia ca fericire iluzorie a poporului înseamnă a cere fericirea lui reală”, conceptul de fericire s-a contopit cu o democratizare socială prin care omului i s-a permis să găsească fericirea în atracţiile lumeşti uitând de mitul mântuirii care îşi pierde valoarea încă din clipa în care este negat Dumnezeu. Oamenii modernităţii preferă să fie fericiţi decât să fie sublimi sau mântuiţi, totuşi nici unul dintre noi nu ştie ce înseamnă fericirea şi înlocuim repede sentimentul de încântare sau bucurie cu sentimentul fericirii agăţându-ne spiritul pe ideea că este imposibil să nu fim fericiţi. Deoarece, fericirea a devenit o datorie morală a fiecărui cetăţean trăim dorinţa unei fericiri despotice aprofundând spusele lui Voltaire conform cărora “într-o zi totul va fi bine, iată speranţa noastră;. azi totul e bine, iată iluzia”.
Omul este stăpânul său simbolic iar, pentru că nu poate fi stăpânul propriei lui fiinţe, caută cu disperare să se impună şi să domine, pentru ca el să reprezinte ceva, daca nu pentru sine, pentru alţii mai slabi. Societatea fiind alcatuită şi printr-o ierarhizare spirituală şi energetică a indivizilor, din motivul că oamenii slabi care nu-şi găsesc puterea de lider, forţa de a lupta cu adevărat, sunt dominaţi devenind sclavii celor puternici. Si, nu trebuie neapărat să ai un spirit puternic pentru a fi stăpân dar, dacă eşti cu puţin mai îndârjit decât altul, mai curajos şi energic, poţi fi mereu un stăpân peste cel slab.
Aceasta nu mai este vina societăţii, este doar o problema de stuctură naturală pe care nimeni nu o poate modifica. Lumea se împarte între învingători şi învinşi, iar dacă omul nu găseşte în sine puterea de a se ridica dintre învinşi, nu o va găsi niciodată în afara lui, totul fiind o luptă de conştiinţă.