"Cand in Pomul Cunoasterii o idee e indeajuns de coapta, ce voluptate sa te strecori in ea, s-o rozi ca un vierme si sa-i grabesti caderea!"
sau.........
"Fiecare om cu nebunia lui: a mea a fost aceea de a ma crede normal, periculos de normal......"
Subscriu la nebunia lui.........pentru ca e si nebunia mea.
Nu am mai scris de mult......nu pentru ca nu mai am nimic de spus, ci pentru ca fac o pauza sa contemplu si sa patrund ceea ce au scris o parte din semenii mei; cei care au marcat viata si istoria, filosofia si gandirea lumii. Unul dintre ei e Cioran. Pentru cei care nu au cunoscut scrierile sale, postez aici o marturie care pe mine m-a marcat.
Marturia este un fragment din "Pe culmile disperarii".
TOTUL N-ARE NICI O IMPORTANŢĂ
Şi ce importanţă poate să aibă faptul că eu mă frămînt, că sufăr sau gîndesc? Prezenţa mea în lume va zgudui - spre marele meu regret - cîteva existenţe liniştite şi va tulbura naivitatea inconştientă şi plăcută a altora, spre şi mai marele meu regret. Deşi simt că tragedia mea este pentru mine cea mai mare tragedie din istorie - mai mare decît prăbuşirile de împăraţi sau decît cine ştie ce irosire în fundul unei mine -, totuşi am implicit sentimentul totalei mele nulităţi şi insignifianţe. Sînt convins
că nu sînt absolut nimic în univers, dar simt că singura existenţă reală este a mea. Şi dacă aş fi pus să aleg între existenţa lumii şi existenţa mea, aş înlătura pe cealaltă, împreună cu toate luminile şi legile ei, încumetîndu-mă să planez singur în neantul absolut. Deşi pentru mine viaţa este un chin, nu pot să renunţ la ea, fiindcă nu cred în absolutul valorilor transvitale pentru ca să mă sacrific în numele lor. Dacă aş fi sincer, ar trebui să spun că nu ştiu de ce trăiesc şi de ce nu încetez să trăiesc. Probabil cheia rămîne în fenomenul iraţionalităţii vieţii, care menţine viaţa fără motive. Şi dacă nu există decît motive absurde pentru a trăi? Dar acestea se mai pot numi motive? Lumea aceasta nu merită să te sacrifici pentru vreo idee sau vreo credinţă. Cu cît sîntem mai fericiţi astăzi, dacă alţii s-au sacrificat pentru binele şi luminarea noastră? Ce bine şi ce luminare? Dacă cineva s-a sacrificat pentru ca eu să fiu fericit acum, atunci eu sînt mai nefericit decît el, fiindcă nu înţeleg să-mi clădesc o existenţă pe un cimitir. Am momente cînd mă simt responsabil de întreaga mizerie a istoriei, cînd nu înţeleg pentru ce unii şi-au vărsat sîngele pentru noi. Cea mai mare ironie ar fi însă cînd s-ar putea stabili că aceia au fost mai fericiţi decît noi.Praful să se aleagă de întreaga istorie. Ar trebui să nu mă mai intereseze nimic în această lume; să-mi apară ridicolă însăşi problema morţii; suferinţa, limitată şi nerevelatoare; entuziasmul, impur; viaţa, raţională; dialectica vieţii, dialectică logică, iar nu una demonică; disperarea, minoră şi parţială; eternitatea, o vorbă; experienţa neantului, o iluzie; fatalitatea, o glumă… Căci mă gîndesc serios, ce rost au toate acestea? De ce să mai pui probleme, să arunci lumini sau să accepţi umbre? N-ar fi mai bine să-mi îngrop lacrimile într-un nisip la marginea mării, în cea mai deplină singurătate? Dar n-am plîns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gînduri. Şi nu sînt gîndurile acestea tot atîta de amare ca lacrimile?
EXTAZ
Nu ştiu ce sens poate avea într-un spirit sceptic, pentru care lumea aceasta este o lume în care nu se rezolvă nimic, prezenţa celui mai formidabil extaz, a celui mai revelator şi mai bogat, a celui mai complex şi mai periculos, extazul rădăcinilor ultime ale existenţei. Nu cîştigi în acest extaz nici un fel de certitudine explicită sau o cunoaştere definită, dar sentimentul unei participări esenţiale este atît de intens, încît debordează toate limitele şi categoriile cunoaşterii obişnuite. Este ca şi cum în lumea aceasta de obstacole, de mizerii şi de chin, prin care aspectele individuale ale existenţei ne apar în consistenţa lor ireductibilă, s-ar deschide o poartă înspre sîmburele interior al existenţei, pe care l-am prinde în cea mai simplă şi mai esenţială viziune, în cea mai splendidă încîntare metafizică. Stratul superficial de existenţă şi formele individuale par a se topi pentru a favoriza accesul regiunilor celor mai profunde. Şi mă întreb dacă adevăratul sentiment metafizic al existenţei este posibil fără această eliminare a straturilor superficiale şi a formelor individuale. Căci numai printr-o purificare a existenţei de elementele ei contingente şi întîmplătoare se poate atinge o zonă esenţială. Sentimentul metafizic al existenţei este de natură extatică şi orice metafizică îşi are rădăcina într-o formă particulară de extaz. În mod greşit se admite numai forma extatică religioasă. Există o multiplicitate de forme care depind de o formaţie spirituală specifică sau de o structură temperamentală, şi care nu trebuie neapărat să ducă la transcendenţă. De ce n-ar exista un extaz al existenţei pure, al rădăcinilor imanente ale existenţei? Şi nu se realizează o astfel de formă extatică în acea adîncire care destramă vălurile superficiale pentru a înlesni accesul sîmburelui interior al lumii? A ajunge la rădăcinile acestei lumi, a realiza beţia supremă, încîntarea extatică, experienţa originarului şi a primordialului este a trăi un sentiment metafizic plecat din extazul elementelor esenţiale ale firii. Extazul ca exaltare în imanenţă, ca o iluminare în lumea aceasta, ca viziune a nebuniei acestei lumi - iată un substrat pentru o metafizică, - valabilă chiar şi pentru ultimele clipe, pentru momentele finale. Căci orice extaz adevărat este periculos. El este asemănător cu ultima fază a iniţierii din misterele egiptene, cînd în locul cunoaşterii explicite şi definitive se spunea: «Osiris este o divinitate neagră», adică absolutul rămîne în sine incognoscibil. Nu văd în extazul rădăcinilor ultime ale existenţei decît o formă de nebunie, nu de cunoaştere. Nu poţi avea această trăire extatică decît în singurătate, cînd ai senzaţia că planezi peste această lume. Şi singurătatea nu este un mediu de nebunie? Şi apoi, nu este caracteristic faptul că acest extaz poate să apară chiar unui individ sceptic? Nu este revelator pentru nebunia din extaz fenomenul acesta, al prezenţei celei mai ciudate certitudini şi a celei mai esenţiale viziuni într-un mediu de îndoială şi disperare?
Decît - nimeni nu va realiza stări extatice fără experienţa prealabilă a disperării, deoarece într-una, ca şi în cealaltă, se întîmplă purificări tot atît de mari dar cu conţinut diferit.
Rădăcinile metafizicii sînt tot atît de complicate ca şi rădăcinile existenţei.
LUMEA ÎN CARE NU
Mai este ceva pe acest pămînt care să nu poată fi pus la îndoială, în afară de moarte, singurul lucru sigur în această lume? A te îndoi de toate şi a trăi totuşi, iată un paradox care nu este unul dintre cele mai tragice, deoarece îndoiala este mult mai puţin intensă şi încordată decît disperarea. Nu este caracteristic faptul că tipul cel mai frecvent de îndoială este cel cerebral, unde prin urmare participă omul numai cu o parte din fiinţa sa, în deosebire de participarea totală şi organică din disperare? Chiar în formele organice şi serioase ale îndoielii, intensitatea nu este niciodată echivalentă celei din disperare. Un anumit diletantism şi un gen particular de superficialitate caracterizează scepticismul faţă de fenomenul atît de complex şi de ciudat al disperării. Mă pot îndoi de orice, pot arunca un zîmbet dispreţuitor asupra lumii, dar aceasta nu mă împiedică să mănînc, să dorm liniştit sau să mă căsătoresc. În disperare, de a cărei profunzime nu te poţi convinge decît trăind-o, aceste acţiuni nu mai sînt posibile decît cu efort şi suferinţe. Nimeni, pe culmile disperării, nu mai poate şi nu mai are dreptul la somn. De aceea, nici un deznădăjduit autentic nu poate uita nimic din tragedia lui, păstrînd în conştiinţă actualitatea dureroasă a mizeriei lui subiective pînă dincolo de orice margini. Îndoiala este o nelinişte care se referă la probleme şi la lucruri, ea rezultă din conştiinţa irezolvabilităţii tuturor chestiunilor mari. Dacă s-ar rezolva marile probleme, scepticul ar reveni la stările normale. Cîtă diferenţă faţă de situaţia omului în disperare, care, dacă s-ar rezolva toate problemele, nu ar fi mai puţin neliniştit, deoarece neliniştea lui este răsărită din structura existenţei lui subiective. Disperarea este starea în care anxietatea şi neliniştea sînt imanente existenţei. Nimeni nu e torturat în disperare de probleme, ci de convulsiunile şi arderile în propria lui existenţă. Că nu se rezolvă nimic în această lume, este regretabil. N-a existat şi nu va exista nimeni care să se sinucidă din acest motiv. Atît de puţin influenţează neliniştea intelectuală neliniştea totală a fiinţei noastre. Din acest motiv, prefer de o mie de ori o existenţă dramatică, torturată pentru destinul ei în lume şi chinuită de cele mai consumatoare flăcări interioare, decît un om abstract, frămîntat de probleme abstracte care nu angajează fondul subiectivităţii noastre. Dispreţuiesc în această gîndire absenţa riscului, a nebuniei şi a pasiunii. Cît de fecundă este o gîndire vie, pasionată, în care lirismul circulă ca sîngele în vine! Este extrem de interesant şi de dramatic procesul prin care oameni iniţial frămîntaţi de probleme pur abstracte şi impersonale, obiectivi pînă la uitare de sine, surprinşi de suferinţă şi boală au fost în mod fatal aduşi să reflecteze asupra propriei lor subiectivităţi şi asupra problemelor de trăire şi experienţă. Oamenii obiectivi şi activi nu găsesc destule elemente şi resurse în ei pentru a-şi considera destinul atît de interesant încît să-l pună în problemă. Pentru a face din destinul tău o problemă subiectivă şi universală în acelaşi timp, trebuie să scobori toate treptele unui iad lăuntric. Dacă n-ai ajuns încă cenuşă, atunci poţi face filozofie lirică, adică o filozofie în care ideea are rădăcini organice, tot atît de organice ca şi poezia. Atunci realizezi o formă superioară de existenţă personală, cînd lumea aceasta, cu toate problemele ei irezolvabile, nu merită nici măcar dispreţul. Nu fiindcă ai avea o excelenţă în lume sau o valoare deosebită, dar fiindcă nu te mai poate interesa nimic în afară de agonia ta personală.
CONTRADICŢII ŞI INCONSECVENŢE
Grija pentru unitate şi sistem n-au avut-o şi n-o vor avea nicicînd acei care scriu în momente de inspiraţie, cînd gîndul este o expresie organică şi personală ce urmează fluctuaţiile şi variaţiile dispoziţiei nervoase şi organice. Unitatea perfectă, preocuparea de sistem şi de consecvenţă indică o viaţă personală cu puţine resurse, schematică şi fadă întocmai ca şi contradicţiile din capriciu sau dintr-un paradox facil. Numai contradicţiile mari şi periculoase, antinomiile interioare irezolvabile dovedesc o viaţă spirituală fecundă, deoarece numai în ele fluxul şi abundenţa lăuntrică îşi pot găsi moduri de realizare. Oamenii care au numai cîteva stări sufleteşti şi care niciodată nu ajung la limită nu se pot contrazice, fiindcă puţinele tendinţe din ei nu se pot determina în opoziţii. Acei care trăiesc însă cu o exasperantă clocotire ura, disperarea, haosul, neantul sau iubirea, care se consumă în fiecare stare şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare, aceia care nu pot respira decît pe culmi, care sînt singuri întotdeauna şi mai cu seamă atunci cînd umblă cu alţii, cum ar mai putea aceştia să crească într-o evoluţie liniară sau să se cristalizeze într-un sistem? Tot ceea ce este formă, sistem, categorie, cadru, plan sau schemă, considerate ca aspecte şi tendinţe de absolutizare, rezultă dintr-un minus de conţinuturi şi productivitate, dintr-o deficienţă de energie lăuntrică, dintr-o sterilitate a vieţii spirituale. Marile tensiuni ale acesteia ating haosul şi nebunia exaltării absolute. Nu există viaţă spirituală fecundă care nu cunoaşte stările haotice şi efervescenţa din paroxismul stărilor maladive, cînd inspiraţia apare ca o condiţie esenţială a creaţiei şi contradicţiile ca manifestări ale temperaturii interioare. Cine nu iubeşte stările haotice nu e creator, iar cine dispreţuieşte stările maladive n-are drept să vorbească de spirit. Numai ceea ce răsare din inspiraţie are valoare, ceea ce izvorăşte din fondul iraţional al fiinţei noastre, din zona intimă şi centrală a subiectivităţii. Tot ceea ce e produsul exclusiv al muncii, al silinţei şi al efortului n-are nici o valoare, iar produsele exclusive ale inteligenţei sînt sterile şi neinteresante. Mă încîntă îngrozitor elanul barbar şi spontan al inspiraţiei, curgerea bogată a stărilor sufleteşti, sclipirea şi palpitaţia intimă, lirismul esenţial şi paroxismul vieţii spirituale, care fac din inspiraţie singura realitate valabilă în ordinea condiţiilor de creaţie.
ASUPRA TRISTEŢII
Dacă melancolia este o stare de reverie, difuză şi vagă, ce nu atinge niciodată o adîncime şi o concentrare intensă, tristeţea, dimpotrivă, prezintă o seriozitate închisă şi o interiorizare dureroasă. Poţi fi trist în orice loc; dar într-un plan închis, tristeţea cîştigă în intensitate, precum într-unul deschis melancolia creşte. Caracterul de concentrare al tristeţii rezultă din faptul că ea se naşte aproape totdeauna dintr-un motiv determinat, pe cînd în melancolie nimeni nu are precizat în conştiinţă un determinant exterior. Ştiu de ce sînt trist, dar nu ştiu de ce sînt melancolic. Stările melancolice durează mult, fără să atingă o intensitate particulară. Or, durata lor fiind mare, şterge din conştiinţă orice motiv iniţial, prezent în tristeţe, care nu durează mult, dar atinge o tensiune intimă şi închisă, ce niciodată nu va exploda, ci se va stinge în propria fiinţă. Nici melancolia şi nici tristeţea nu explodează, nu irită pe om pînă acolo încît să zguduie elementele fiinţei. Nu este caracteristic că se vorbeşte de un oftat, de un suspin, de tristeţe, dar niciodată de un strigăt de tristeţe? Ea nu e o stare debordantă, ci una care se stinge şi moare. Pentru nota diferenţială a tristeţii, este extrem de semnificativă apariţia ei atît de frecventă după marile satisfaceri şi împliniri vitale. De ce actului sexual îi urmează tristeţea, de ce după o beţie formidabilă sau după un paroxism dionisiac eşti trist? De ce marile bucurii aduc tristeţea? Fiindcă o dată cu elanul consumat în aceste excese mai rămîne numai senzaţia ireparabilului şi sentimentul părăsirii şi al pierderii, care ating o intensitate, în ordinea negativă, dintre cele mai puternice. Eşti trist după satisfacerile sexuale şi dionisiace, deoarece în loc să ai sentimentul unui cîştig, îl ai pe acela al unei pierderi. Tristeţea apare după toate fenomenele prin care viaţa pierde din ea însăşi. Intensitatea ei este echivalentă pierderilor. Astfel, fenomenul morţii provoacă cea mai mare tristeţe. Şi nu este revelator pentru diferenţa dintre melancolie şi tristeţe faptul că niciodată o înmormîntare nu poate fi numită melancolică? Tristeţea nu are nici un caracter estetic, caracter ce nu lipseşte decît rar melancoliei. Este interesant de urmărit cum domeniul esteticului se îngustează din ce te apropii de experienţe şi de realităţi serioase, care au un caracter de răscruce sau de definitivat. Moartea este negaţia totală a esteticului, ca şi suferinţa sau tristeţea. Moartea şi frumuseţea! Două noţiuni care se resping în mod absolut. Căci nu cunosc nimic mai scîrbos decît moartea, nimic mai grav şi mai sinistru! Cum au putut fi poeţi care să găsească moartea mai frumoasă, această supremă negativitate care nu poate îmbrăca nici haina grotescului. Moartea este suprema realitate în ordinea negativă. Ironia este că te temi de ea cu atît mai mult cu cît o admiri. Şi trebuie să spun că negativitatea morţii îmi inspiră admiraţie. Dar este singurul lucru pe care-l pot admira, fără să-l iubesc. Grandoarea şi infinitatea morţii mi se impun. Dar disperarea mea e atît de mare, încît n-am nici speranţa morţii. Cum aş putea-o deci iubi? Despre moarte nu se poate scrie decît în contradicţii absolute. Cine va spune că are o idee precisă despre moarte dovedeşte că nici nu o presimte, deşi o poartă în el. Şi fiecare om poartă nu numai viaţa, dar şi moartea sa. Viaţa nu este decît o îndelungă agonie.
Tristeţea îmi pare a reflecta ceva din această agonie. Şi nu sînt crispările tristeţii reflexe agonice? Orice om cu adevărat trist în momente de mare intensitate a tristeţii păstrează în fizionomia lui crispări ce se adîncesc pînă în esenţa fiinţei. Aceste crispări, negaţii evidente ale frumuseţii, dovedesc atîta părăsire şi singurătate, încît te întrebi dacă fizionomia tristeţii nu este o formă de obiectivare a morţii în viaţă. Profunzimea impresionantă şi gravitatea solemnă ce se degajează din această fizionomie a tristeţii rezultă din faptul că acele riduri se adîncesc atît de tare, încît creşterea lor în adîncime devine un simbol pentru tulburarea şi infinita noastră dramă lăuntrică. Faţa omului în tristeţe dovedeşte atîta interioritate, încît exteriorul face direct accesibil interiorul. (Fenomene care se petrec şi în marile bucurii.) Tristeţea face misterul accesibil. Dar misterul tristeţii este atît de inepuizabil şi de bogat, încît tristeţea nu încetează niciodată de a fi enigmatică. Dacă există o scară a misterelor, atunci tristeţea intră în categoria misterelor infinite, care nu încetează niciodată de a se arăta, fiindcă sînt inepuizabile. Şi orice mister adevărat este inepuizabil.
Este o constatare pe care, spre regretul meu, o verific în fiecare clipă: nu pot fi fericiţi decît oamenii care nu gîndesc nimic, adică aceia care gîndesc numai cît trebuie vieţii. Căci a gîndi numai cît trebuie vieţii nu înseamnă a gîndi. Adevărata gîndire seamănă unui demon care tulbură sursele vieţii, sau unei maladii ce afectează rădăcinile acestei vieţi. A gîndi în fiecare clipă şi a-ţi pune probleme capitale la tot pasul, a avea permanent în conştiinţă îndoiala asupra propriului tău destin, a simţi oboseala de a trăi, a fi obosit de gînduri şi de existenţa ta pînă dincolo de orice rezistenţă, a lăsa o dîră de sînge şi de fum după tine, ca simboluri ale dramei şi ale morţii fiinţei tale, înseamnă a fi nefericit în aşa măsură, încît ţi-e scîrbă de tot fenomenul acesta al gîndirii şi te întrebi dacă reflexivitatea nu e o pacoste pe capul omului. Multe sînt de regretat în lumea în care n-ar trebui să regret nimic. Şi mă întreb: merită lumea aceasta regretul meu?
INSATISFACŢIA TOTALĂ
Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simţi bine nicăieri? Nici cu soare, nici fără soare, nici cu oameni şi nici fără oameni. A nu cunoaşte ceea ce înseamnă buna dispoziţie, iată un lucru impresionant. Cei mai nefericiţi oameni sînt aceia care n-au dreptul la inconştienţă. A avea un grad dezvoltat de conştiinţă, a fi în fiecare moment conştient, a-ţi da seama în fiecare clipă de situaţia ta în raport cu lumea, a trăi într-o veşnică încordare de cunoaştere este a fi pierdut pentru viaţă. Cunoaşterea este o plagă pentru viaţă, iar conştiinţa o rană deschisă în sîmburele vieţii. Nu este omul un animal abandonat morţii? Şi nu este o tragedie în faptul de a fi om, adică un animal veşnic nesatisfăcut, suspendat între viaţă şi moarte? Sînt complet plictisit sau mai bine zis distrus de această calitate de a fi om. Dacă aş putea, aş renunţa pe loc, dar ce să mă fac, animal? Drumul înapoi nu-l pot parcurge. Şi apoi, aş risca să devin un animal care cunoaşte istoria filozofiei. A deveni supraom îmi pare o imposibilitate şi o prostie, o fantezie ridicolă. N-ar exista o soluţie aproximativă într-un fel de supraconştiinţă? Nu s-ar putea vieţui dincolo, nu dincoace (înspre animalitate), de toate formele complexe de conştiinţă, de nelinişti şi chinuri, de tulburările nervoase şi de experienţele spirituale, într-o sferă de existenţă unde accesul veşniciei n-ar mai fi un simplu mit? Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om. Căci ce aş mai putea face în această calitate? Să lucrez la un sistem social şi politic sau să nefericesc o fată? Să mai urmăresc inconsecvenţele în sistemele de filozofie sau să activez pentru realizarea idealului moral sau estetic? Toate acestea îmi par prea puţin. Şi chiar dacă mi-ar părea mult, cum se întîmplă uneori, nu mă pot totuşi atrage. Renunţ la omenia mea, chiar dacă pe treptele pe care mă voi urca voi fi singur, dar absolut singur. Şi apoi nu sînt atît de singur în lumea aceasta, de la care nu mai aştept nimic? Dincolo de toate idealurile curente şi de formele obişnuite, într-o supraconştiinţă s-ar mai putea probabil respira. Acolo, o beţie a eternităţii ar reduce la nimic toate fleacurile acestei lumi şi nici o problemă, şi nici un chin lăuntric n-ar mai tulbura extazul unei eternităţi în care fiinţa ar fi tot atît de pură şi de imaterială ca nefiinţa.
BAIA DE FOC
Există atîtea căi prin care se poate ajunge la senzaţia de imaterialitate, încît stabilirea unei ierarhii este o încercare extrem de dificilă, dacă nu inutilă. Căci fiecare realizează o astfel de senzaţie după structura sa temperamentală sau după dominarea, în momentul respectiv, a unor elemente specifice. Cred totuşi că baia de foc pentru ea însăşi este încercarea cea mai fecundă pentru a atinge o astfel de senzaţie. A simţi în toată fiinţa ta o ardere intensă şi o căldură totală, a simţi cum cresc flăcările în tine şi te cuprind ca într-un infern, a fi tu însuţi un fulger şi o scînteiere, iată ceea ce înseamnă o baie de foc. Ca în orice baie se realizează o purificare, o curăţire de elemente care pot anula pînă şi existenţa. Valurile de căldură şi flăcările care se ridică nu ard ele sîmburele existenţei, nu consumă din viaţă, nu reduc elanul la o pură aspiraţie, răpindu-i caracterul său imperialist? A trăi o baie de foc, a simţi jocul unei călduri interioare, plină de flăcări, nu este a atinge o puritate imaterială în viaţă, o imaterialitate asemănătoare cu dansul flăcărilor? Emanciparea de sub greutate, de sub forţele atracţionale, ce se întîmplă în această baie de foc, nu fac viaţa o iluzie sau un vis? Decît şi aceasta e prea puţin faţă de senzaţia finală, care este una dintre cele mai paradoxale şi mai ciudate, cînd din sentimentul acelei irealităţi de vis ajungi la sentimentul prefacerii în cenuşă. Nu există baie interioară de foc al cărei rezultat final să nu fie învolburarea stranie din sentimentul acestei prefaceri în cenuşă, cînd într-adevăr poţi vorbi de imaterialitate. Atunci cînd flăcările lăuntrice au ars tot din tine, cînd nu mai rămîne nimic din existenţa ta individuală, cînd numai cenuşa a mai rămas, ce senzaţie de viaţă mai poţi avea? Am o voluptate nebună şi de o infinită ironie cînd mă gîndesc că cineva ar sufla cenuşa mea în cele patru colţuri ale lumii, că vîntul ar împrăştia-o cu o iuţeală frenetică, risipindu-mă în spaţiu ca pe o eternă mustrare pentru această lume.
DEZINTEGRAREA DIN VIAŢĂ
Nu toţi oamenii au pierdut naivitatea; de aceea, nu toţi oamenii sînt nefericiţi. Aceia care au trăit şi trăiesc asimilaţi, naivi, în existenţă, nu din prostie sau imbecilitate - căci naivitatea exclude astfel de deficienţe, ea fiind o stare mult mai pură -, ci dintr-o iubire instinctivă şi organică pentru un farmec natural al lumii, pe care naivitatea îl descoperă întotdeauna, aceia ating o armonie şi realizează o integrare în viaţă, care merită a fi invidiată sau cel puţin apreciată de cei care rătăcesc pe culmile disperării. Dezintegrarea din viaţă corespunde unei pierderi totale a naivităţii, acest dar încîntător pe care ni l-a distrus cunoaşterea, duşmană declarată a vieţii. Vieţuirea cosmică, bucuria pentru existenţa şi pitorescul aspectelor individuale, încîntarea pentru farmecul spontan al firii, trăirea inconştientă a contradicţiilor anulîndu-le implicit caracterul tragic, sînt expresii ale naivităţii, teren fecund pentru iubire şi entuziasm. A nu ţi se proiecta dureros în conştiinţă contradicţiile este a atinge bucuria virginală a naivităţii, este a fi incapabil de tragedie şi de conştiinţa morţii, care presupun o complexitate din cele mai deconcertante şi o dezagregare paradoxală. Naivitatea este opacă pentru tragic, dar e deschisă pentru iubire, căci omul naiv, nefiind consumat de propriile sale contradicţii interioare, are destule rezerve pentru a se dărui. Pentru acela care a realizat dezintegrarea din viaţă, tragicul cîştigă o intensitate extrem de dureroasă, deoarece contradicţiile nu se petrec numai în el însuşi, ci şi între lume şi el. Nu există decît două atitudini fundamentale: cea naivă şi cea eroică. Restul se încadrează în nuanţele dintre ele. Ca să nu mori de imbecilitate, n-are sens să alegi decît între aceste două. Şi cum naivitatea, pentru omul care a ajuns în faţa acestei alternative, este un bun pierdut, pe care este problematic dacă-l mai poţi recîştiga, mai rămîne doar eroismul. Atitudinea eroică este privilegiul şi blestemul celor dezintegraţi din viaţă, a celor suspendaţi şi incapabili de orice satisfacţie sau fericire. A fi erou - în sensul cel mai universal al acestui cuvînt - este a dori un triumf absolut. Dar acest triumf nu poate fi obţinut decît prin moarte. Orice eroism înseamnă o transcendere a vieţii, care implică în mod fatal un salt în neant. Şi orice eroism este un eroism al neantului, chiar dacă în conştiinţa eroului nu intră acest element, chiar dacă el nu-şi dă seama că avîntul lui pleacă dintr-o viaţă care şi-a pierdut resorturile normale. Tot ceea ce nu izvorăşte din naivitate şi nu duce la naivitate aparţine neantului. Există vreo atracţie pentru neant în om? Desigur că ea este mult prea misterioasă pentru ca să o putem sesiza. Dar din moment ce eu părăsesc seducţiile vieţii naive sau sînt silit să le părăsesc, pentru a mă arunca în lume fără nici un sens - căci eroismul meu este grotesc, n-are nici viziunea triumfului -, trebuie să existe această atracţie misterioasă.
DESPRE REALITAEA CORPULUI
Nu voi înţelege niciodată cum au putut exista atîţia oameni care să declare corpul o iluzie, precum nu voi înţelege niciodată cum a putut fi conceput spiritul în afară de drama vieţii, în afară de contradicţiile şi deficienţele acesteia. Se vede că acei oameni n-au avut conştiinţa cărnii, a nervilor şi a fiecărui organ în parte. Dar nu voi înţelege niciodată cum de n-au avut-o, deşi bănuiesc în această inconştienţă organică o condiţie esenţială a fericirii. Cei care nu s-au desprins din iraţionalitatea vieţii, care sînt încadraţi în ritmul ei organic, anterior apariţiei conştiinţei, nu ating niciodată starea în care realitatea ta corporală îţi este în fiecare moment prezentă în conştiinţă. Căci această prezenţă în conştiinţă a realităţii corporale indică o boală esenţială a vieţii. Şi nu este o boală în a-ţi da seama încontinuu de nervii tăi, de picioare, de stomac, de inimă etc., în a ajunge la conştiinţa fiecărei părţi din tine? Nu indică acest proces o dezintegrare a acestor părţi din funcţiile lor fireşti? Realitatea corpului este una dintre cele mai groaznice realităţi. Aş vrea să văd ce ar mai însemna spiritul fără frămîntările cărnii, sau conştiinţa fără o mare sensibilitate nervoasă. Cum au putut concepe oamenii viaţa fără corp, cum au putut ei concepe o existenţă autonomă şi originară a spiritului? Aceasta n-au putut-o face decît aceia care n-au spirit, oamenii sănătoşi şi inconştienţi. Căci spiritul este fructul unei maladii a vieţii, precum omul nu este decît un animal îmbolnăvit. Existenţa spiritului este o anomalie în viaţă. Am renunţat la atîtea, de ce n-aş renunţa şi la spirit? Dar nu este oare renunţarea o boală a spiritului, înainte de a fi una a vieţii?
NU ŞTIU
Nu ştiu ce e bine şi ce e rău; ce e permis şi ce nu e permis; nu pot condamna şi nu pot lăuda. Nu este nici un criteriu valabil în această lume şi nici un principiu consistent. Mă miră faptul că unii se mai preocupă de teoria cunoaşterii. Dacă aş fi sincer, ar trebui să mărturisesc că puţin îmi pasă de relativitatea cunoaşterii noastre, căci lumea aceasta nu merită s-o cunoşti. Am adesea senzaţia unei cunoaşteri integrale care epuizează întreg conţinutul lumii, pentru ca altă dată să nu pricep nimic din tot ce se învîrte în jurul meu. Simt un gust amar în mine, o amărăciune drăcească, bestială, cînd însăşi problema morţii îmi pare fadă. Pentru întîia oară îmi dau seama cît de greu de definit este această amărăciune. Poate şi din motivul că umblu după motive de ordin teoretic, atunci cînd ea izvorăşte dintr-o regiune eminamente preteoretică.
În acest moment, nu cred în absolut nimic şi n-am nici o speranţă. Îmi par lipsite de sens toate expresiile şi realităţile care dau farmec vieţii. Nu am nici sentimentul trecutului, nici al viitorului, iar prezentul îmi pare o otravă. Nu ştiu dacă sînt disperat, căci lipsa oricărei speranţe poate să fie şi altceva decît disperare. Nu m-ar putea supăra nici un fel de calificativ, deoarece nu mai am nimic de pierdut. Cum am pierdut totul! Şi cînd mă gîndesc că acum se deschid flori şi cîntă paseri! Cît de departe sînt toate!
SINGURĂTATEA INDIVIDUALĂ ŞI SINGURĂTATEA COSMICĂ
Există două feluri de a simţi singurătatea: a te simţi singur în lume şi a simţi singurătatea lumii. Cînd te simţi singur, trăieşti o dramă pur individuală; sentimentul părăsirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. În acest caz, interesează numai neliniştile subiectivităţii tale. A te simţi aruncat şi suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuţi, distrus de propriile tale deficienţe sau exaltări, chinuit de insuficienţele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi strălucitoare sau sumbre, tu rămînînd în aceeaşi dramă lăuntrică, iată ce înseamnă singurătate individuală. Sentimentul singurătăţii cosmice, deşi se petrece tot într-un individ, derivă nu atît din frămîntarea lui pur subiectivă cît din senzaţia părăsirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca şi cum toate splendorile acestei lumi ar dispărea deodată pentru ca monotonia esenţială a unui cimitir s-o simbolizeze. Sînt mulţi care se simt torturaţi de viziunea unei lumi părăsite, iremediabil abandonate unei singurătăţi glaciale, pe care n-o ating, măcar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sînt mai nefericiţi, acei care simt singurătatea în ei, sau aceia care o simt în afară, în exterior? Imposibil de răspuns. Şi apoi, de ce să mă chinuiască ierarhia singurătăţii? A fi singur, în orice fel, nu e destul?
Dau în scris, pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pămînt şi că unica scăpare este uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să mă uit complet, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta. Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn şi de nici o compătimire, căci deşi sînt cel mai decăzut om, mă simt totuşi atît de puternic, atît de tare şi de fioros! Căci sînt singurul om care trăiesc fără speranţă. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul şi paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toată pasiunea haotică şi dezorientată din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scăpa de spirit şi de conştiinţă. Am şi eu o speranţă: speranţa uitării absolute. Dar aceasta mai e speranţă, nu e ea disperare? Nu-i această speranţă negarea tuturor speranţelor viitoare? Vreau să nu mai ştiu nimic, nici măcar să ştiu că nu ştiu nimic. De ce atîtea probleme, discuţii şi supărări? De ce atîta conştiinţă a morţii? Pînă cînd atîta filozofie şi atîta gîndire?
APOCALIPS
Cum aş vrea ca, într-o zi, toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrîni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi, renunţînd la orice fel de datorii şi obligaţii, să iasă în stradă şi să nu mai voiască să facă nimic. Toată această lume îndobitocită, care munceşte fără nici un sens sau se iluzionează cu aportul personal la binele umanităţii, care lucrează pentru generaţii viitoare sub impulsul celei mai sinistre amăgeli, ar trăi în astfel de momente capitale o răzbunare pentru toată mediocritatea unei vieţi nule şi sterile, pentru toată irosirea care n-a avut nimic din excelenţa marilor transfigurări. Mi-ar plăcea acele clipe cînd nimănui nu i-ar mai trebui amăgirea idealului, cînd orice satisfacţie în datele imediate ale vieţii ar fi imposibilă şi orice resemnare iluzorie şi cînd toate cadrele unei vieţi normale ar plesni definitiv. Toţi oamenii care suferă în tăcere şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea nici cel puţin în suspine ar urla atunci într-un cor de o sinistră dizarmonie, cu strigăte stranii care să cutremure acest pămînt. Apele să curgă mai repede şi munţii să se clatine ameninţător, arborii să-şi arate rădăcinile ca o veşnică şi hidoasă mustrare, păsările să croncăne imitînd corbii, iar animalele să fugă speriate pînă la epuizare. Toate idealurile să fie declarate nule; credinţele fleacuri; arta o minciună şi filozofia o glumă. Totul să fie o înălţare şi o prăbuşire. Bucăţi de pămînt să se avînte în aer şi apoi să se risipească, duse de vînt; planetele să descrie pe fondul cerului arabescuri bizare, linii întortocheate şi groteşti, figuri schimonosite şi îngrozitoare. Vîrtejuri de focuri să crească într-un ritm sălbatic şi un zgomot barbar să năpădească întreaga lume, pentru a şti pînă şi cea mai mică vietate că sfîrşitul e apropiat. Tot ceea ce e formă să devină inform şi un haos să înghită, într-un vîrtej universal, tot ceea ce această lume a avut ca structură, consistenţă şi formă. Să fie un zbucium nebun, un zgomot colosal, o teroare şi o explozie, după care să nu mai rămînă decît o tăcere eternă şi o uitare definitivă. În aceste clipe finale, oamenii să trăiască la o aşa temperatură, încît tot ceea ce umanitatea a simţit pînă acum ca regrete, aspiraţii, iubire, deznădejde sau ură să izbucnească în ei într-o astfel de explozie, încît după ea să nu mai rămînă nimic. Într-o astfel de clipă, cînd toţi oamenii şi-ar părăsi ocupaţiile, cînd nimeni n-ar mai găsi un sens în mediocritatea datoriei, cînd existenţa ar plesni de contradicţiile ei interioare, ce ar mai rămîne în afară de triumful nimicului şi de apoteoza finală a nefiinţei?
MONOPOLUL SUFERINŢEI
Mă întreb: pentru ce numai unii suferă? Există vreo raţiune în această selecţiune, care scoate din rîndul oamenilor normali o categorie de aleşi, pentru a-i arunca în cele mai groaznice torturi? Unele religii susţin că prin suferinţă te încearcă Divinitatea sau că prin ea ispăşeşti un rău sau o necredinţă. Decît, această concepţie poate să fie valabilă pentru iluzia omului religios, nu însă pentru acela care vede cum suferinţa se găseşte la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecventă la cei nevinovaţi şi puri. Nu există nici o justificare de valoare în fenomenul suferinţei. Nu este posibilă absolut nici o fundamentare a suferinţei pe o ierarhie de valori. Şi apoi, rămîne de văzut dacă e posibilă o ierarhie a valorilor.
Aspectul cel mai ciudat al celor care suferă este în credinţa absolutei lor suferinţe, care îi face să creadă într-un fel de monopol al suferinţei. Am impresia că numai eu sufăr, că toată suferinţa acestei lumi s-a concentrat în mine, că numai eu mai am drept la suferinţă, deşi îmi dau seama că există suferinţe şi mai groaznice, că poţi să mori căzînd bucăţi de carne din tine, fărîmiţîndu-te sub propria ta privire, devenind iluzie în cea mai perfectă conştienţă. Există suferinţe monstruoase, criminale şi inadmisibile. Te întrebi: cum de se pot întîmpla şi, dacă se întîmplă, cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte poveşti? Mă simt atît de impresionat în faţa suferinţei, încît îmi pierd aproape tot curajul. Şi-l pierd, fiindcă nu pricep de ce există suferinţă în lume. Derivarea ei din bestialitatea, iraţionalitatea şi demonia vieţii explică prezenţa suferinţei în lume, dar nu găseşte justificarea. Sau este probabil că suferinţa n-are nici o justificare, ca şi existenţa în genere. Existenţa a trebuit să fie? Există vreo raţiune în faptul de a fi? Sau existenţa nu-şi are o altă raţiune decît una imanentă? Existenţa există numai ca existenţă? Fiinţa este numai fiinţă? De ce să nu admitem un triumf final al nefiinţei, de ce să nu admitem că existenţa merge înspre neant şi fiinţa înspre nefiinţă? Nu cumva singura realitate absolută este nefiinţa? Un paradox tot atît de mare cît paradoxul acestei lumi.
Deşi fenomenul suferinţei mă impresionează şi uneori mă încîntă, n-aş putea totuşi scrie o apologie a suferinţei, fiindcă suferinţa durabilă - şi nu există suferinţă adevărată, decît cea durabilă -, dacă purifică în primele faze, în ultimele tîmpeşte, detrachează, distruge şi anarhizează pînă la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferinţă manifestat în exclamaţii este o caracteristică a esteţilor şi a diletanţilor suferinţei, care o asimilează unui divertisment, neînţelegînd ce forţă teribilă de descompunere există în suferinţă, cîtă dezagregare şi cîtă otravă, dar şi cîtă fecunditate, pe care o plăteşti însă scump. A avea monopolul suferinţei este a vieţui suspendat deasupra unei prăpăstii. Şi orice suferinţă adevărată este o prăpastie.
Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii! Pentru a-şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere.
Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei n-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale, rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni se opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus orice pîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său interior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe alţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît de puternică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, ai aşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri de justificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci în marile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide. Numai aceştia mă impresionează, fiindcă numai în ei clocotesc mari pasiuni şi se dezvoltă mari transfigurări. Acei care trăiesc viaţa pozitiv, cu siguranţa fiecărei clipe, încîntaţi de trecut, prezent şi viitor, n-au decît stima mea. Singuri aceia care în fiecare moment iau contact dramatic cu realităţile ultime mă zguduie pînă dincolo de orice rezistenţă.
De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scîrbă atît de moarte, cît şi de viaţă. Sînt un om care ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cu mine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie de groază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimici lumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt fiinţa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şi întunecimi, de elanuri şi de disperări. Sînt o fiară cu un zîmbet grotesc, ce se adună în ea însăşi pînă la iluzie şi se dilată pînă la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, încîntată între nimic şi tot, exaltată între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescută în parfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită de lumini şi de umbre. Simbolul meu este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?
LIRISMUL ABSOLUT
Aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia şi cu toate conţinuturile, să curg, să mă descompun şi, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avîntare pînă dincolo de margini, şi moartea mea să fie triumful meu. Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine, să naştem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfîrşit şi magnific asemenea marilor crepuscule. Din ţesătura visului nostru să crească splendori enigmatice şi umbre cuceritoare, forme ciudate şi adîncimi halucinante. Un joc de lumină şi de întuneric să îmbrace sfîrşitul într-un decor fantastic şi o transfigurare cosmică să ridice totul pînă dincolo de orice rezistenţă, cînd avîntul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie şi încîntare. Un foc total să înghită lumea aceasta, şi flăcările lui, mai insinuante decît zîmbetul de femeie şi mai imateriale decît melancolia, să provoace voluptăţi crepusculare, complicate ca moartea şi fascinante ca neantul în clipele de tristeţe. Sînt necesare trăiri nebune pentru ca lirismul să atingă ultima lui expresie, pentru ca încordările lui să treacă marginile subiectivismului normal. Lirismul absolut este lirismul clipelor din urmă. Căci în lirismul absolut expresia se confundă cu realitatea, expresia e totul, este fiinţa într-o anumită ipostază. Ea încetează a mai fi o obiectivare parţială, minoră şi nerevelatoare, devenind parte din tine. Aici nu mai are importanţă numai sensibilitatea sau inteligenţa, ci întreaga fiinţă, întreg corpul, întreaga viaţă din tine, cu ritmul şi pulsaţiile ei. Lirismul total, lirismul absolut este însuşi destinul adus la gradul de autocunoaştere absolută. Niciodată acest lirism nu va lua formă în expresii detaşate, ci fiecare expresie este bucată din tine. Din acest motiv, el nu este prezent decît în momente capitale, cînd stările pe care le exprimă se consumă deodată cu expresia. Sentimentul agoniei, fenomenul complex al muririi, cînd se manifestă se şi consumă. Este o suprapunere între act şi realitate; căci actul nu mai este o manifestare a realităţii, ci realitatea însăşi. Lirismul absolut - pornirea totală de a te obiectiva - este dincolo de poezie, sentimentalism etc.… El este mai aproape de un fel de metafizică a destinului, căci în el o actualitate totală a vieţii şi conţinutul cel mai adînc al fiinţei se manifestă pentru a se rezolva într-un fel sau altul. De regulă, lirismul absolut rezolvă totul în sensul morţii. Căci tot ceea ce este capital e în legătură cu moartea.
Simt că ar trebui să se deschidă sub mine un gol mare şi întunecos, care să mă înghită pentru totdeauna într-o noapte de veci. Şi mă mir cum de acest proces se-ntîmplă numai în simţire, şi nu şi în realitate. Nimic nu mi-ar părea în aceste momente mai natural decît să mă scufund înspre adîncimi de întuneric, unde nimic din claritatea fadă a acestei lumi n-ar mai avea nici o urmă de reflex. Nu vreau să caut o explicaţie organică a acestei porniri din mine înspre întuneric, fiindcă nu pot găsi una pentru beţia de lumină. Dar mă gîndesc totuşi cu nedumerire ce sens poate să aibă această alternanţă dintre o experienţă a luminii şi o experienţă a întunericului. Întreaga concepţie a polarităţii îmi pare insuficientă, căci în înclinarea spre regiunile nopţii există o nelinişte mult mai profundă, care nu poate răsări dintr-o schemă a firii, dintr-o geometrie a existenţei. Sentimentul că eşti înghiţit în noapte, într-o noapte care se deschide sub tine, nu este posibil decît atunci cînd simţi ceva greu pe creier şi în toată fiinţa, ca presiunea pe întreg organismul a unei imensităţi de noapte. Cum o să mă înghită, pe veci, noaptea fără de margini a acestei lumi!
Senzaţia confuziei absolute! Adică a nu putea face nici o distincţie, nici o diferenţiere şi nici o încadrare, a nu putea lămuri nimic, a nu înţelege şi a nu aprecia nimic. Senzaţia acestei confuzii absolute face din orice filozof un poet, dar nu toţi filozofii o pot atinge şi o pot trăi cu o intensitate durabilă. Căci dacă ar atinge-o, n-ar mai putea filozofa abstract şi rigid. Este plin de dramatism procesul acesta prin care un filozof devine poet. - Din lumea definitivă a formelor şi a problemelor abstracte, care într-un vîrtej al simţirii, în confuzia tuturor elementelor sufleteşti, se împletesc în alcătuiri ciudate şi haotice. Cum să mai poţi face filozofie abstractă, cînd în tine se desfăşoară o dramă complicată, în care se întîlnesc presentimentul erotic cu o nelinişte metafizică chinuitoare, frica de moarte cu aspiraţiile spre naivitate, renunţarea totală cu un eroism paradoxal, disperarea cu orgoliul, presentimentul nebuniei cu dorinţa de anonimat, strigătul cu tăcerea, elanul cu nimicul? Şi toate acestea se petrec în acelaşi timp, simultan. Toate tendinţele acestea cresc în cel mai mare clocot posibil, în cea mai mare nebunie interioară, într-o confuzie absolută. Cum să mai faci atunci filozofie sistematică şi în ce fel să mai poţi fi capabil de o arhitectonică bine definită? Sînt oameni care au început cu lumea formelor şi sfîrşesc în confuzia absolută. De aceea, ei nu mai pot filozofa decît poetic. Dar în confuzia absolută, nu mai importă nimic în afară de chinurile şi voluptăţile nebuniei.
ESENŢA GRAŢIEI
Sînt multe căi prin care se poate realiza o detaşare de pămînt, o avîntare şi o înălţare deasupra unei menţineri oarbe în viaţă. Există însă numai graţia, a cărei detaşare de pămînt nu înseamnă o rupere a contactului cu forţele iraţionale ale vieţii, ci un salt inutil, un avînt dezinteresat în care farmecul naiv şi ritmul iraţional al vieţii îşi păstrează toată prospeţimea. Orice graţie este un avînt, o bucurie a înălţării.
Mişcările graţioase, cu ondulaţiile lor, dau impresia de planare deasupra lumii, de zbor uşor şi imaterial. Spontaneitatea lor are ceva din uşurinţa unei bateri din aripi, din naturaleţea unui zîmbet şi din puritatea unui vis de primăvară. Nu şi-a găsit graţia în dans forma cea mai vie de realizare? În sentimentul graţios al vieţii, aceasta este simţită ca o tensiune imaterială, ca un flux pur de vitalitate, ce nu depăşeşte niciodată armonia imanentă oricărui ritm graţios. Este un fel de vis al vieţii în orice graţie, un joc dezinteresat, o expansiune care-şi găseşte limita în ea însăşi, nu în afară. De aceea, graţia dă iluzia plăcută a libertăţii, a abandonării spontane şi directe, a unui vis pur, crescut sub raze de soare. Disperarea prezintă un paroxism al individuaţiei, o interiorizare dureroasă şi singulară pe culmi, o izolare a omului în lume. Toate stările rezultate dintr-o rupere a contactului normal cu lumea şi care te duc înspre culmile singurătăţii individuale intensifică fenomenul individuaţiei, determină pînă la paroxism individualizarea omului în lume. Graţia omului nu duce la paroxismul individuaţiei, ci la un sentiment armonic de împlinire naivă, în care fiinţa niciodată nu ajunge la un sentiment al singurătăţii şi al izolării. Şi formal graţia refuză singurătatea, căci mişcările de ondulaţie prin care se obiectivează exprimă o receptivitate pentru viaţă, un elan deschis şi primitor pentru seducţiile şi pitorescul existenţei. Graţia reprezintă o stare de iluzie în care viaţa îşi neagă şi îşi transcende antinomiile şi dialectica ei demonică, în care contradicţiile, ireparabilul, fatalitatea şi iremediabilul dispar temporar, într-un fel de vieţuire sublimată. Există multă sublimare în graţie, multă puritate aeriană, care însă niciodată nu poate atinge marile purificări de pe culmi, unde se realizează sublimul. Experienţele zilnice şi formele comune de trăire nu duc niciodată viaţa pînă acolo unde ea ar cunoaşte nebunia absolută a tensiunii paroxistice sau a vîrtejului interior, precum nu realizează nici o emancipare de sub greutate, o trecere vremelnică peste forţa gravitaţională, care uneori poate fi un simbol al morţii. Graţia este o emancipare de sub greutate, o emancipare de sub presiunea atracţiilor subterane, o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viaţă, ale tendinţelor ei negative. Transcenderea negativităţii este o notă esenţială a sentimentului graţios al vieţii. Nu este de mirare pentru ce, într-un astfel de sentiment, viaţa apare mai luminoasă, mai învăluită în raze şi în sclipiri. Căci, depăşind negativitatea şi demonicul pe calea unei armonii de forme şi a unei uşurinţe pline de ondulaţii, atinge o stare de armonie plăcută mai repede decît pe căile complicate ale credinţei, unde armonia rezultă după contradicţii şi frămîntări complexe. Ce diversă e lumea cînd te gîndeşti că alături de graţie poate să existe o teamă continuă, care torturează pe unii oameni pînă la epuizare. Cine n-a încercat teama de tot, frica de lume, anxietatea universală, neliniştea absolută, chinul oricărui moment de vieţuire, acela nu va înţelege niciodată ce înseamnă zbaterea materială, nebunia cărnii şi nebunia morţii. Cine are sentimentul graţios al vieţii nu poate realiza şi nu poate înţelege acest chin al supremei nelinişti, care nu poate apărea decît într-un teren maladiv. Tot ceea ce e profund în lumea aceasta nu poate răsări decît din boală. Ceea ce nu răsare din boală n-are decît o valoare estetică, formală. A fi bolnav înseamnă a trăi, vrînd-nevrînd, pe culmi. Dar culmile nu indică neapărat înălţimi, ci şi prăpăstii, adîncimi. A trăi în culmile disperării este a atinge cele mai groaznice abisuri. Nu există decît culmi abisale, deoarece de pe adevăratele culmi te poţi prăbuşi oricînd. Şi numai în asemenea prăbuşiri atingi culmile. Graţia reprezintă o stare de mulţumire şi uneori chiar de fericire. Nici abisuri şi nici suferinţe mari. De ce sînt femeile mai fericite decît bărbaţii? Din cauză că la ele graţia şi naivitatea sînt incomparabil mai frecvente decît la bărbaţi. Desigur, nici ele nu sînt scutite de boli şi de insatisfacţii; dar aici vorbim de sentimentul care predomină. Graţia naivă a femeilor le transpune într-o stare de echilibru superficial, care niciodată nu poate duce la tragedii consumatoare sau la încordări periculoase. Femeia nu riscă nimic pe planul spiritual, fiindcă la ea dualismul dintre spirit şi viaţă are o intensitate antinomică mult mai redusă decît la bărbaţi. Sentimentul graţios al existenţei nu duce la revelaţii metafizice, la viziunea realităţilor esenţiale, la perspectiva ultimelor clipe, care te fac ca în fiecare moment al vieţii să trăieşti ca şi cum n-ai mai trăi. Femeile sînt nişte nulităţi simpatice. Cu cît te gîndeşti mai mult la ele, cu atît le înţelegi mai puţin. Este un proces analog cu acela care te reduce la tăcere din ce gîndeşti mai mult asupra esenţei ultime a lumii. Dar, pe cînd aici rămîi înmărmurit în faţa unui infinit indescifrabil, în cazul femeii nulitatea îţi pare mister, cînd ea nu este în fond decît nulitate. Pe lîngă satisfacerea necesităţilor sexuale, singurul sens în lume al femeii îmi pare a fi acela de a da prilej bărbatului să scape temporar de presiunea chinuitoare a spiritului. Căci femeia poate fi o salvare vremelnică pentru acei care trăiesc pe culmi, deoarece, fiind extrem de puţin dezintegrată din viaţă, contactul cu ea înseamnă o întoarcere spre voluptăţile naive şi inconştiente ale vieţii, înspre imaterialitatea uşoară a graţiei, care, dacă n-a salvat lumea, le-a salvat pe femei.
Cum să mai ai idealuri cînd există pe acest pămînt orbi, surzi sau nebuni? Cum să mă bucur de lumina pe care altul n-o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu-l poate auzi? Mă simt responsabil de întunericul tuturora şi mă cred un hoţ al luminii. Oare n-am furat noi toţi lumina celor care nu văd sau sunetul celor care n-aud? Nu e responsabilă luciditatea noastră de întunecimea nebunilor? Nu ştiu de ce, dar cînd mă gîndesc la asemenea lucruri îmi pierd curajul şi voinţa; îmi pare inutilă gîndirea şi nulă orice compătimire. Căci nu mă simt atît de normal şi de mediocru pentru a putea compătimi pe cineva. Trebuie să fii un om care trăieşte în afară de orice risc pentru a putea compătimi pe altul. Orice compătimire este un semn de superficialitate. Căci ori plesneşti în faţa nenorocirilor iremediabile, în faţa destinelor frînte, ori amuţeşti pentru totdeauna. Mila şi consolarea sînt nu numai ineficace, dar sînt şi insulte. Şi apoi, cum să compătimeşti pe altul cînd tu însuţi suferi infinit? Compătimirea este un sentiment care nu angajează. De aceea îl găsim la atîţia! În lumea aceasta încă n-a murit nimeni de suferinţa altuia. Iar acela care a zis că moare pentru noi n-a murit, ci a fost omorît.
ETERNITATE ŞI MORALĂ
Pînă astăzi, încă nimeni n-a putut spune ce e bine şi ce e rău. Şi e sigur că în viitor va fi tot aşa. Faptul impresionant nu consistă în această relativitate, ci în imposibilitatea de a te dispensa de întrebuinţarea acestor expresii. Nu ştiu ce e bine şi ce e rău, dar calific acţiunile în bune şi rele. Dacă m-ar întreba cineva de ce numesc o acţiune bună şi alta rea, nu i-aş putea răspunde. Este un proces instinctiv, care mă face să apreciez sub prisma criteriilor morale; cînd mă gîndesc ulterior la acea apreciere, nu-i mai găsesc nici o justificare. Morala a devenit atît de complexă şi de contradictorie deoarece valorile ei nu se mai constituie în ordinea vieţii, ci s-au cristalizat într-o regiune transcendentă ei, păstrînd slabe legături cu tendinţele iraţionale şi vitale. Cum să întemeiezi o morală? Mi-e atît de scîrbă de acest cuvînt, «bine», este atît de fad şi de inexpresiv! Morala spune: lucraţi pentru triumful binelui! Dar cum? Prin împlinirea datoriei, prin respect, prin sacrificiu, modestie etc. Toate acestea îmi par simple vorbe, deoarece ele nu cuprind numai un vag formal, dar mai cu seamă un vag în determinările concrete de conţinuturi. Căci în faţa faptului imediat toate principiile morale sînt atît de nule, încît te întrebi de ce n-ar fi mai acceptabilă o viaţă fără criterii. Aş iubi o lume în care n-ar exista nici un criteriu, nici o formă şi nici un principiu, o lume a absolutei indeterminări. Căci în lumea noastră toate criteriile, formele şi principiile sînt atît de fade, încît semiprezenţa lor este mai exasperantă decît cel mai groaznic absolutism normativ. Îmi închipui o lume de fantezie şi vis, crescută în lumini portocalii, şi unde nu s-ar mai vorbi de bine şi de rău, unde întreagă această discuţie în jurul valabilităţii normelor n-ar mai avea nici un sens. Şi apoi, din moment ce realitatea este iraţională în esenţa sa, ce rost mai are să cauţi norme ca să delimitezi binele de rău, ce rost are să mai distingi ceva? Morala nu poate fi salvată, iar acei care susţin că în faţa eternităţii ea totuşi poate fi salvată se înşală enorm. Ce spun aceştia? În lume triumfă temporar plăcerea, satisfacţiile minore, păcatul etc., dar în faţa eternităţii rămîne numai fapta bună, numai realizarea morală. Ce s-a ales din plăcerile acestei lumi? Neantul! Singura care triumfă este virtutea. După toate mizeriile acestei lumi, apare triumful final al binelui şi biruinţa definitivă a virtuţii. Decît, aceştia n-au remarcat că dacă eternitatea înghite, anulîndu-le, toate plăcerile şi satisfacţiile superficiale, ea nu înghite mai puţin tot ceea ce se numeşte virtute, faptă bună, acţiune morală. Eternitatea nu duce nici la triumful binelui şi nici la triumful răului, ci anulează totul. Condamnarea epicureismului în numele eternităţii este un nonsens. Cu cît voi rămîne eu mai mult prin faptul că sufăr, decît altul prin faptul că petrece? Obiectiv, ce semnificaţie poate avea faptul că unul se crispează în agonie, iar altul se destinde cu o femeie? Atît suferinţa cît şi plăcerea se consumă subiectiv în indivizii respectivi. Ori suferi, ori nu suferi, tot vei fi înghiţit etern şi iremediabil în neant. Nu se poate absolut deloc vorbi de un acces obiectiv al eternităţii, ci numai de o trăire subiectivă a acestei eternităţi, care nu se poate realiza decît prin discontinuităţi în vieţuirea timpului. Nimic din ceea ce creează omul nu poate atinge un triumf final, o victorie definitivă. De ce să ne încîntăm cu iluziile morale, cînd am putea găsi iluzii şi mai frumoase? Toţi acei care vorbesc de salvarea morală în faţa eternităţii se gîndesc la ecoul indefinit în timp al acţiunii morale, la rezonanţa nelimitată şi la perpetuarea ei durabilă. Aceasta nu e deloc adevărat, deoarece oamenii aşa-zişi virtuoşi, care nu sînt în fond decît nişte fricoşi, dispar mai repede din conştiinţa lumii decît aceia care s-au epuizat în plăceri. Dar chiar dacă ar fi contrariul, ce înseamnă supravieţuirea cu cîteva zeci de ani? Nimic. Orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viaţă. Nu voi veni, în numele suferinţei, să opresc lumea de la plăceri, de la orgii, de la excese. Numai oamenii mediocri vorbesc de consecinţele plăcerilor. Dar consecinţele durerii nu sînt şi mai mari? Numai un om mediocru poate dori să moară la bătrîneţe. Deci suferiţi, beţi, sorbiţi cupa plăcerii pînă la urmă, plîngeţi sau rîdeţi, scoateţi strigăte de disperare sau de bucurie, cîntaţi de iubire sau de moarte, căci şi aşa nimic nu se alege de tot! Întreaga morală n-ar vrea să facă din această viaţă decît o sumă de ocazii pierdute.
MOMENT ŞI ETERNITATE
Eternitatea nu e inteligibilă decît dacă e privită ca experienţă, în funcţie de o trăire subiectivă. Conceptul obiectiv al eternităţii n-are nici un sens pentru individ, deoarece finitatea lui temporală elimină posibilitatea de a trăi o infinitate temporală, o veşnicie, ca durată infinită, ca proces nelimitat în timp. Experienţa eternităţii depinde de intensitatea trăirii subiective, iar nu de obiectivitatea substanţială sau de o durată continuă. Intrarea în eternitate nu se poate realiza decît într-o transcendere a timpului, prin sustragerea de la raportarea continuă a clipelor una la alta. Este necesară o luptă dramatică şi intensă cu timpul, pentru ca, odată depăşit mirajul succesiunii momentelor, să mai rămînă numai trăirea exasperată a clipei, care să te avînte de-a dreptul în veşnicie. În ce fel vieţuirea absolută în moment permite un acces al eternităţii? Simţul pentru devenire, pentru timp rezultă dintr-un sentiment al insuficienţei clipelor, al relativităţii şi condiţionărilor lor. Acei care au o conştiinţă intensă a temporalităţii trăiesc fiecare moment cu gîndul la cel următor, la succesiune şi la transformare. Decît, eternitatea nu e accesibilă decît în eliminarea raportărilor, prin vieţuirea clipei în mod absolut. În orice experienţă a eternităţii este un salt şi o transfigurare, deoarece se pretinde o astfel de încordare prealabilă pentru a ajunge la împăcarea senină din contemplaţia eternităţii, încît puţini sînt capabili de ea. Contemplaţia aceasta nu este importantă prin cît durează, ci prin intensitatea ei. Revenirea la trăirile obişnuite nu diminuează nimic din fecunditatea acestei experienţe intense. Ceea ce importă este frecvenţa acestei contemplaţii. Numai prin experienţe frecvente se poate ajunge la beţia eternităţii, la starea de încîntare pură, în care transfigurările se îmbracă în aureole sublime şi imateriale, în care voluptăţile au ceva suprapămîntesc, de o transcendenţă luminoasă şi fermecătoare. Izolarea momentului din succesiune îi atribuie acestuia un caracter absolut; nu în mod obiectiv, ci subiectiv. Un absolut pentru simţirea noastră, dar căruia nu i se poate atribui un element de irealitate şi fantezie. Căci, din perspectiva eternităţii, timpul cu toată multiplicitatea lui de clipe individuale este, dacă nu ireal, destul de irelevant pentru realităţile esenţiale.
În eternitate trăieşti fără să regreţi şi fără să aştepţi ceva. Nu este, în structura momentului trăit ca atare, o scoatere din relativitatea gustului şi a categoriilor, o depăşire a imanenţei în care ne cuprinde temporalitatea vieţii? Trăirea imanentă în viaţă este imposibilă fără trăirea simultană în timp, deoarece viaţa ca activitate dinamică şi progresivă are temporalitatea ca un atribut constitutiv. Caracterul dramatic al vieţii este inconceptibil fără elementul temporal. Cu cît viaţa este mai intensă, cu atît timpul este mai esenţial şi mai revelator. Şi apoi, viaţa prezintă o multiplicitate de direcţiuni, de avînturi intenţionale, care nu se pot desfăşura decît în timp. Cînd vorbeşti de viaţă spui clipe, iar cînd vorbeşti de eternitate, clipă. Nu este un minus de viaţă în experienţa eternităţii, în această înfrîngere a timpului, în această transcendere a momentelor? Este, în această transfigurare, mai repede o deviere a vieţii în alt plan, unde antinomismul şi dialectica tendinţelor vitale se purifică la mari înălţimi. Acei care au nativ în ei tendinţele de contemplaţie a eternităţii, cum sînt acei care se dezvoltă în culturile orientale, nu cunosc lupta dramatică de transcendere a timpului şi nici eforturile de interiorizare, aşa cum le depunem noi, care sîntem infectaţi pînă în rădăcini de temporalitate. Dar şi contemplaţia eternităţii este pentru noi un prilej de viziuni cuceritoare şi de încîntări stranii. Pentru cine are conştiinţa eternităţii totul e permis, fiindcă pentru el dispar toate diferenţierile într-o viziune de o monumentală seninătate, izvorîtă ca după o mare renunţare. Eternitatea nu poate fi iubită cu pasiunea cu care iubeşti o femeie, sau cu care-ţi iubeşti destinul tău sau disperarea ta proprie. Este însă în tendinţa spre regiunile eternităţii o atracţie ce seamănă cu un zbor înspre un cer senin de vară, sau cu avîntarea înspre discreţia unei lumini stelare. Azurul şi lumina de stele sînt simboluri pentru această eternitate, în care nu mai doreşti şi nu mai regreţi nimic.
ISTORIE ŞI ETERNITATE
Nu înţeleg ce rost mai are să trăiesc în istorie, să am idealurile epocii, să mă preocupe gîndul culturii sau problemele sociale. Sînt plictisit de cultură şi de istorie; mi-e aproape imposibil să mai particip la frămîntările lumii istorice, la idealuri şi aspiraţii temporale. Istoria este ceva ce trebuie depăşit. Şi nu poţi depăşi istoria decît atunci cînd trecutul, prezentul şi viitorul nu mai au pentru tine nici o importanţă, cînd ţi-e indiferent cînd şi unde trăieşti. Cu cît sînt mai avantajat dacă trăiesc astăzi, decît dacă aş fi trăit în Egiptul de acum patru mii de ani? Sîntem nişte imbecili atunci cînd deplîngem soarta unora care au trăit în epoci care nu ne convin nouă, care n-au cunoscut creştinismul sau descoperirile şi invenţiile ştiinţei moderne. Dacă timpul n-ar fi ireversibil, n-aş regreta deloc să trăiesc în orice epocă a istoriei, fiindcă nici una nu e mai bună decît cealaltă. Neexistînd o ierarhie a atitudinilor şi concepţiilor de viaţă, toţi au dreptate şi nici unul. Epocile istorice reprezintă forme închise de viaţă, care trăiesc cu convingerea în valabilitatea lor definitivă, pentru ca dinamismul şi dialectica vieţii istorice să ajungă la alte forme, insuficiente şi limitate, şi ele, ca tot ce trăieşte sub soare. Întreaga istorie îmi pare atît de nulă, încît mă mir cum de există oameni care toată viaţa se ocupă numai cu trecutul. Ce interes mai pot avea cercetarea idealurilor altor epoci, credinţele oamenilor sau zvîrcolirile cîtorva indivizi sifilitici? Vor fi mari creaţiile oamenilor, dar pe mine nu mă interesează.
